Sunt mama unui elev de clasa a VII-a.
Vă urmăresc pagina de câțiva ani și m-am inspirat deseori din postările dumneavoastră în viața de zi cu zi. Am prins încrederea de a vă scrie tocmai datorită faptului că deși activați în domeniul educației am simțit că nu judecați părinții. Mi-am făcut curaj pe deplin când ați spus într-o postare că nu este în regulă ca părinții să fie mereu atacați și jigniți pe grupurile de profesori. Mai ales când cer ajutorul.
Aș dori să explic cât de nedreaptă este această atitudine de dispreț pe care cadrele didactice o manifestă în comentarii față de copii și părinți, pe care îi scot vinovați și de ceea ce sunt, și de ceea ce nu sunt. Eu trec prin așa ceva. Diriginta băiatului meu se uită la mine de câte ori merg să discut o problemă de parcă tai frunză la câini toată ziua și m-am trezit vorbind. De sus și cu dispreț.
Copilul meu este într-a VII-a. Eu îmi încep ziua la ora 5 dimineața. Mă trezesc și mă ocup să pregătesc micul dejun, să-i fac pachet copilului, să mă asigur că are hainele pregătite, ghiozdanul făcut, în care arunc o privire, să nu fie mizerie, resturi de mâncare de la pachetul din ziua anterioară, recunosc că-l și verific să văd dacă observ vreo ciudățenie.
La ora 6 l-am trezit și pe el, totul decurge într-o viteză, iar la ora 7 ieșim pe ușă spre stațiile de autobuz, el pentru școală cu ghiozdanul greu în spate, eu la serviciu. La ora 14.00 termină orele, la 15.30 intră acasă pe ușă, lihnit de foame. Mănâncă și se odihnește puțin, iar la 17.00 cel târziu începe să-și scrie temele.
Eu îl găsesc scriind când ajung acasă pe la 17.30. Zilnic are 2-3 materii la care trebuie să-și facă temele, asta dacă nu primește nimic de făcut la materiile mai ușoare. Cel mai mult are de scris la Matematică, la Limba română, la Limba Engleză și la Fizică. Nu termină mai devreme de ora 20, chiar 21 câteodată. E adevărat, am un copil conștiincios care nu se simte bine să meargă cu temele nefăcute la școală. Că singura soluție ar fi să nu le mai facă.
Eu cum ajung acasă trebuie să fac de mâncare, să rezolv treburi casnice și administrative. Concret, am două feluri de mâncare în pregătire. Când nu fac mâncare merg la magazin la cumpărături. Mașina de spălat rufe merge, scoate-le, întinde-le.
Vine și soțul de la muncă, face și el ce poate. În funcție de cum ne organizăm între noi, deseori unul e chemat de copil să-l ajute la teme. Nu înțelege lucruri, spune că din clasă nu a priceput pentru că e haos și au vorbit colegii când doamna a explicat. Dacă nu știm să rezolvăm, că au început să ne depășească și pe noi anumite noțiuni, trimitem mesaje pe whatsapp la prieteni sau alți părinți.Pentru noi temele sunt un stres imens. Volumul e mare și anul acesta, de la început, s-a întâmplat de foarte multe ori să nu știe băiatul să le rezolve.
După cină nu am timp de multe ori să discut cu copilul sau cu soțul. Ce anume? Orice! Se face ora 23.00 și nu mai văd bine de oboseală. Apuc să fac un duș, să-mi pregătesc și lucrurile mele pentru a doua zi și o iau de la capăt. Așa trec zilele, săptămânile, lunile.
În ritmul ăsta nebun, totul se suprapune cu: stres că la școală nu se face carte cum trebuie din moment ce copilul nu înțelege lecțiile și nu am cu cine discuta despre asta, diriginta mă privește de parcă eu sunt vinovată și absurdă, mi se sugerează că asta e situația, atât poate el. Știu că nu vom scăpa și deja am aranjat pentru meditații. Interesul copilului contează. Mă pregătesc psihic și financiar!
Stres să nu i se ofere ceva pe la școală, pe drum, lucruri de care se teme oricare părinte! Cum să-l apăr dacă eu nici nu pot petrece cu el timp suficient ca să discutăm.
Cheltuieli mari! Manuale cumpărate, haine (aici ar fi multe de spus, trebuie să țină pasul peste un anumit standard ca să nu se râdă de el), bani strânși pe grupul de părinți pentru diverse acțiuni.Și o zic din nou, bani de meditațiile care urmează să înceapă.
Are telefonul lui, încerc să țin pasul cu pericolele conectării la internet, dar dacă eu ca mamă nu pot să fiu aproape de el cât ar trebui, cum să fiu la curent cu toate relele care pot să apară via telefon? Noroc că e copil bun.
Să știți că e foarte greu să fii părinte în ziua de azi. Eu lucrez la o firmă privată mică și nu mi-a mai crescut salariul de câțiva ani. De multe ori îl iau cu întârziere. Prețurile sunt din ce în ce mai mari.
Fac tot ce pot să fiu o mamă bună, dar realitatea mă face să mă simt ca un hamster pe roată. Nu mai știu de o coafură, nu mai știu de un ruj, de un film. Și în contextul ăsta, cum să suport să fiu luată peste picior și jignită cu perdea, tocmai de oameni care se ocupă cu educația și care ar trebui să fie o gură de aer, să colaboreze cu noi, părinții?
Dincolo de toate aceste reponsabilități, sunt și eu femeie, sunt om. Uneori privirile profesoarelor copilului meu sunt de parcă aș sta la bar toată ziua, de parcă aș pierde timpul ca o mamă rea și dezinteresată.
În realitate, fac tot ce pot, mă târăsc prin acest program, ca să fie bine. Asta-i viața în ziua de azi. Ideea e să ne respectăm între noi și să ne judecăm mai puțin. Să ne ajutăm mai mult.Să solidarizăm mai mult.
Poate dacă povestind toate astea arăt realitatea și profesorii vor privi per ansamblu cum arată viața de părinte, vor fi mai înțelegători și mai amabili. Până la urmă toți suntem oameni!
D.L., mamă iubitoare de elev de clasa a VII-a
Precizare: Am primit mesajele doamnei D.L în privat și i-am cerut permisiunea de a le publica sub forma unui articol. Sper ca deschiderea sa să contribuie la o relație mai bună între părinți și profesori! Îmi puteți lăsa un comentariu pe această temă aici, la postarea dedicată de pe pagina mea.
