Cu doamna Cristea Mihaela Claudia interacționez prin intermediul paginii mele de Facebook.
Schimbul de idei se dovedește mereu a fi unul interesant și de curând am primit din partea dumneaei un comentariu care mi-a atras atenția prin sinceritate, profunzime și claritatea valorilor exprimate. Este un text scris din experiență, cu luciditate și echilibru, care vorbește despre educație, respect, empatie și despre rolul esențial al familiei și al școlii în formarea copiilor. L-am simțit ca pe o reflecție necesară, motiv pentru care am ales să îl public integral, considerând că merită să fie parcurs de cititorii mei:
Cristea Mihaela Claudia: ,,Citesc cu deosebită plăcere din experiențele dumneavoastră, în multe mă regăsesc, deși mi-aș dori de multe ori să intru în dialog, expunând și eu părerea sau o situație trăită, nu reușesc prea des.
Din păcate, am trecut și eu prin situații în care mi-am expus punctul de vedere și a trebuit să insist, să lupt și să dovedesc faptul că mi se face o nedreptate. După ce am reușit să ies la liman, mai greu decât ar fi fost normal să se rezolve și pe tonuri la care a trebuit să răspund uneori mai ferm, pentru a arăta respectivilor că nu sunt preș de șters picioarele, am analizat și eu situația – situațiile – și tot la părerea de lipsă de educație am ajuns, la o lipsă de empatie, la refuzul de a înțelege că suntem oameni și ar trebui să ne purtăm omenește, la o atitudine de superioritate din partea celeilalte părți, ce vrea a o demonstra prin astfel de comportament verbal ce lasă de dorit.
Eram destul de mică atunci când am asistat la o discuție între mama și o vecină (fost procuror), pe vremea comunistă; era deja la pensie când eu aveam 10–12 ani, de altfel o femeie corectă, dar tranșantă în cuvinte, de la care primeai sfaturi și ajutor în orice moment, fără a oferi ceva în schimb, și care spunea așa: dragă, omul nesimțit trebuie tratat cu nesimțite, dar trebuie să ții cont că îl poți jigni și frumos.
Nu a avut copii, dar a lăsat casa, ce se păstrează în mod tradițional cum a fost de la începuturi, unui nepot (actual ilustru informatician, cu recunoaștere internațională, dacă pot spune așa, dar mai întâi de toate OM), pe care l-a rugat ca atunci când cineva din sat, din comunitate, îi cere ajutorul să nu ezite să ajute. Și o face cu o modestie, cu o implicare și cu un respect greu de descris în cuvinte.
O spun cu mâna pe inimă, pentru că și noi, ca și familie, i-am cerut un sfat și am fost ajutați fără a cere ceva în schimb. Revenind, când întâmpin o atitudine de genul expus de dumneavoastră, îmi apar în minte cuvintele vecinei, Dumnezeu să o odihnească, și tratez situația ca atare.
Am adus în discuție acest aspect și cu fiica mea, care este în clasa a XII-a la un colegiu militar, și discutăm destul de des despre tot felul de lucruri, despre tipologii, despre comportamente, despre copii de vârsta ei pe care îi cunoaștem și care sunt așa de agresivi verbal, care nu mai sunt interesați de școală, care nu își exprimă dorința de a avea un viitor, de a deveni independenți, de a fi mândri de ei în primul rând, și totuși nu cred că doar societatea este vinovată, ci și părinții, care oarecum au permis acapararea într-un mediu social deficitar, bazat pe criteriul financiar ca prioritate și nu pe educație, nu pe bun-simț, nu pe omenie.
Deși este foarte greu, atât pentru ea, cât și pentru noi ca părinți, pentru că a ales drumul ăsta în viața cazonă, suntem foarte mândri de ea și, sufletește, mi-aș dori ca măcar o parte din copiii care sfidează școala, pentru cei care tratează de sus pe semenii lor, pentru cei care demonstrează lipsă de respect față de părinți, de cadrele didactice, să trăiască măcar o săptămână experiența cazonă, a respectului față de sine în primul rând și față de cel care stă la catedră și se străduiește să ofere din cunoștințele lui ca și dascăl.
Am rămas uimită vineri, în urma discuției cu Părintele din parohia în care locuiesc nu de foarte mult timp și a cărui soție am aflat că lucrează în învățământ, că se străduiește să iasă la pensie pentru că obiectiv, nu poate constrânge elevul să învețe, pentru că nu mai primește respect, pentru că dezinteresul primează; sunt cuvintele Părintelui.
Analizând la rece, dacă alături de a mea fiică am reușit să fim mândri de cadrele didactice ce ne-au fost alături și am făcut front comun, unindu-ne într-un triunghi echilateral pentru a ușura drumul spre un viitor uman al ei, încep să mă îngrijorez poate un pic mai mult cu privire la mezinul familiei, care are doar patru ani și jumătate și cu care sper să reușesc să urmez un drum la fel de demn, de încrezător, într-un echilibru și un front la fel de comun din partea nu doar a mea ca părinte.
Închei cu speranța că educația o să își recapete locul și importanța nu doar în societate sau în școală, ci și în sânul fiecărei familii căreia îi trece pragul cel puțin un copil. Să aveți un An Nou cu sănătate și multe zâmbete nu doar pe buze, ci și în suflet!"
