Am avut o vacanță minunată, într-un loc perfect pentru familiile cu copii.
Vreau să trec însă în revistă câteva lucruri care m-au întristat în aceste zile de vacanță. Cum ar fi modul haotic în care conduc unii șoferi pe autostrada spre mare (tocmai de aceea la dus, când a fost puțin mai aglomerat, am depășit patru accidente ușoare), ori faptul că am realizat în plimbările noastre prin Venus, Neptun, Olimp, Mamaia, că sunt unii părinți cu copii foarte mici, în cărucior, pentru care telefoanele au devenit noile suzete. Sunt prinse efectiv în fața copilului care nici nu se mai uită la locurile prin care trece, la oameni, copaci, natură etc. Sau, a doua variantă, telefoanele sunt plasate în fața copilului la masă și astfel el mănâncă exact ca un robot cu ochii în ecran, iar adulții au liniște și pace.
Dar cel mai trist lucru pe care l-am văzut în vacanță a fost altul, detașat: ochii unei fetițe de 8-9 ani.
În resortul în care am stat, seara după cină aveau loc spectacole de bun-gust, foarte reușite. Programul începea cu ceva pentru copii, care putea fi un număr de magie, o piesă de teatru interactiv etc și continua cu o adevărată petrecere, pentru toată familia.
Era seara în care a cântat o trupă cubaneză. De piatră să fi fost, tot te făceau să te miști. Scena era amplasată în fața terasei restaurantului. După ce ne-am distrat puțin pe ritmurile latino, am luat un pahar de Lambrusco (mergea după somonul proaspăt, gustos, gătit perfect de la cină) și ne-am retras undeva lângă piscină, de unde puteam privi și auzi în continuare spectacolul, care între timp a continuat cu un recital mai special, tradițional-rock. Dar totodată, acolo, la ceva distanță de sufletul petrecerii, puteam și să discutăm între noi.
Era atmosfera aceea plăcută de seară, pe la ora 21.00: cald, adia vântul, ascultam muzica bună și ne simțeam bine acolo, puțin mai retrași.
Și atunci a mai apărut o familie cu doi copii. Se întorceau de undeva din exterior. S-au oprit la vreo doi metri de noi. Mama ținea în brațe o fetiță de 1-2 anișori și se așezase în fața tatălui, parcă nedorind să-l lase să meargă mai departe. Celălalt copil stătea lângă ei în picioare, o fetiță mai mare de 8-9 anișori, care se uita cu ochi mari, înlăcrimați, speriați și îngrijorați, în sus, la fețele părinților săi, sorbind fiecare rid de expresie.
Nu spunea nimic fetița, dar toate trăirile se puteau vedea pe chipul său, care avea o anume maturitate, în contrast cu vârsta sa.
Fără să vreau, am auzit-o pe mamă spunând: ,,Te rog, nu, oprește-te. Se uită fetele la tine, pentru ele, gata, te rog!". A fost împinsă într-o parte de un gest hotărât, iar bărbatul a mers încet și clătinat în direcția barului. S-a pierdut printre oameni...
Fetița plângea acum cu lacrimi de nestăvilit, dar într-un mod silențios,exprimând o tristețe și o frică pe chip, greu de descris în cuvinte. Mama a luat-o de mână, spunându-i ,,Nu-i nimic, hai, vom urca după ce adoarme" și s-au așezat puțin mai încolo, într-un loc foarte retras. Nu prea ai cum să intervii în astfel de situații nici măcar cu o încurajare verbală, orice gest poate să producă o stare mai rea, să declanșeze o cădere psihică în fața copiilor sau pur si simplu trăiri mai dureroase decât sunt oricum.
I-am văzut fetiței privirea ațintită spre toți ceilalți copii care se vedeau în depărtare, în apropierea scenei dansând, râzând, distrându-se. Cu siguranță ar fi vrut să fie acolo, în locul oricăruia dintre ei.
Apoi, după alte 10-15 minute m-am uitat discret spre ele să văd dacă sunt mai bine, dar dispăruseră. Poate s-au mutat în altă parte sau poate au mers spre camera lor. M-am rugat în gând să le fie bine pe termen scurt și pe termen lung.
Din păcate, pentru o parte dintre oameni echilibrul a devenit o provocare mult prea mare. Pare uneori că au renunțat și să mai lupte. Nimic nu-i mai oprește în niște limite normale de consum, de atitudine, de alegeri. Nu-i ajută nici faptul că sunt cu cele mai importante ființe din viața lor într-un loc minunat și nu ar trebui să le facă viața amară. Nici faptul că rănesc niște ființe nevinovate care depinde 100% de ei și care nu au posibilitatea să evite un astfel de calvar. Nu țin cont absolut deloc de starea și dezvoltarea emoțională a celor mai apropiate și dragi persoane, copiii lor.
Cred că toți părinții ar trebui să-și scutească de astfel de momente traumatizante copiii, în fiecare zi, acasă sau când sunt împreună în vacanțe. Indiferent de problemele profesionale, de problemele dintre ei, sau de slăbiciunile fiecăruia.
Fetița aceea, deși era într-un loc absolut minunat, unde ar fi trebuit să se simtă bine și de unde trebuia să plece cu cele mai frumoase amintiri la fel ca sute de oameni din jurul său, trăia la intensitate maximă durerea de a-și vedea tatăl astfel, cine știe pentru a câta oară și nu avea niciun control să scape din acea tensiune de coșmar. Ea părea că știa ce fel de discuții vor urma, certuri, reproșuri, cunoștea atmosfera încărcată negativ în care trebuia să supraviețuiască în noaptea aceea, a doua zi, sau poate toată vacanța.
Mulți oameni se complac în astfel de relații și situații toxice motivând că suportă totul ,,pentru copii", dar tot ce vor ține minte copiii din toată povestea este felul în care s-au simțit în acele clipe, gustul amar, suferința, trauma... Copiii ar da orice să se oprească totul, să fie armonie, să simtă iubire și căldură în familie, sau măcar liniște în viața lor. Cine știe cât le va lua ca să se vindece.
Nu i-am mai văzut, poate tatăl în loc să se oprească la bar s-a retras totuși la culcare.
Am avut în continuare o seară frumoasă, printre sute de oameni mici și mari care se simțeau foarte bine, dar într-un mod echilibrat, veseli și cu chef de petrecere.
Și mi-a părut tare rău că undeva în noapte, o fetiță blondă cu ochi albaștri, sora și mama sa suferă.
