Eram clasa a X-a la un liceu cu profil de mate-fizică. Începusem deja și pregătirea suplimentară la fizică.
După toate semnele, urma să dau admitere la o facultate tehnică, dar nu a fost deloc așa. Atunci, în anul al doilea de liceu, am avut o materie nouă - Psihologia. Cu o profesoară tânără, care ieșea în evidență printr-o abordare diferită.
La un moment dat, am avut de dat un fel de test. Numai că, în loc de subiectele pe care le aveam de rezolvat, am început să aștern pe foaia de hârtie toate problemele mele personale (tipice adolescenței). Am scris mult, ca și cum nu ar citi nimeni, peste 10 pagini de caiet studențesc, fără să mă gândesc la ceea ce fac. Am predat ultima din clasă ,,lucrarea" și abia după ce profesoara a ieșit pe ușă cu teancul de foi au început să-mi tremure mâinile.
La ora următoare nu am sesizat absolut nimic schimbat în comportamentul profesoarei, dar cu 5 minute înainte să se termine lecția mi-a arătat o foaie pe care scria: ,,recreația mare, sala mică". Ne-am întâlnit acolo. Mi-a spus zâmbind că apreciază încrederea pe care i-am acordat-o și că i-a făcut plăcere să citească tot ce am scris. Am stabilit să ne vedem în cadrul școlii în week-end, ca să putem sta mai mult de vorbă.
Ne-am întâlnit astfel de 2-3 ori. A adus ceai și am discutat despre absolut tot: anturaj, școală, obiective, vocație, despre alegeri și consecințe. Atunci am început să învăț să mă cunosc. Datorită ei, am învățat să-mi dezvolt o viziune ,,de 360 de grade" asupra lucrurilor, să am în vedere că fiecare om are perspectiva sa, să devin mai conștientă de absolut tot. Și tot datorită ei am înțeles singură în anii următori sursa nemulțumirilor mele și am schimbat în ultima clipă macazul.
După absolvirea liceului la profilul mate-fizică, după trei ani de meditații intensive la fizică și un an la matematică, am dat admitere și am intrat la Facultatea de Sociologie, iar în paralel am urmat Psihopedagogia la Facultatea de Psihologie.
Când am ajuns la rândul meu profesoară
Viziunea de ansamblu pe care mi-o dezvoltasem și empatia m-au ajutat să-mi văd altfel elevii, mai complet. Dar mai ales SĂ-I VĂD dincolo de aparențe.
Când predam la clasa a VIII-a, în ultima bancă am avut la un moment dat un elev care lipsea la 4 ore din 5. Aspectul lui era mult mai matur pentru vârsta sa.
Când era prezent la oră, dacă îl încurajam îmi completa practic activitatea.
La Cultură Civică, materia pe care o predam eu, sunt și elemente ce țin de legislație, de istoria universală, de evenimente globale importante, iar el avea o cultură generală incredibilă. I-am pus nota 10 numai pentru activitatea din clasă.
La finalul orei a venit să-mi mulțumească uluit, i-am spus că nu trebuie, nu a fost un favor, a fost doar meritul lui. Avea lacrimi în ochi și mi-a spus că îi este rușine. De mine, de ceilalți profesori. Că sigur credem despre el că este un nesimțit care lipsește mult, dar că nu poate veni mai des. Știam despre situația lui școlară, era pe cale să repete anul, avea deja multe absențe și multe note mici la aproape toate celelalte materii. Am întrebat de ce lipsește atât de mult. Mi-a spus că noaptea citește.
Așa se explica nivelul său ridicat de cunoștințe. Citea tot ce prindea. Mi-a spus că în urmă cu un an își pierduse mama iar tatăl său își schimbase în timp comportamentul față de el. De câteva luni tatăl reușise să își facă o nouă familie, se căsătorise cu o doamnă care avea deja doi copii, iar el nu-și mai găsea locul în noul context. Noaptea ,,evada" din realitate citind, iar dimineața nu mai era în stare să ajungă la școală. Stilul de viață haotic începea să-și pună amprenta și asupra fizicului său. Copilul se maturizase prematur.
În fiecare pauză după ce aveam oră la clasa lui, rămâneam să vorbim pe hol 3-4 minute, iar la final îi spuneam că nu mai este timp, dar la finalul orei următoare am să-i mai spun ceva interesant. I-am arătat acestui copil înțelegere și susținere, am încercat să-l fac să ,,vadă" situația lui la 360 de grade, adică din toate punctele de vedere, explicându-i că acum este într-o etapă, dar că în câțiva ani, dacă nu se va lăsa doborât de greutățile din prezent, va putea avea un loc de muncă, se va susține singur în facultate, va deveni independent și apoi, mai târziu își va putea face propria familie în care armonia și iubirea să îi aducă zilnic fericire, pentru mulți ani din viața sa. Dar pentru asta, este foarte important ce face ACUM.
L-am încurajat să viseze la momentul în care merge în oraș la liceu (eram în mediul rural) și noi oportunități se vor arăta. Și să lupte să nu piardă anul școlar, să facă un efort azi, pentru viitorul lui. L-am ajutat să înțeleagă că doar educația și școala îl puteau salva! Puteau face diferența dintre o viață normală și ceea ce i-am arătat pe fereastră - un om care consuma zilnic băuturi în fața unui magazin sătesc, singur, probabil bolnav, murdar...
Dacă lipsea de la școală la 2 ore de-ale mele la rând, îi trimiteam acasă printr-un coleg de clasă 3-4 cărți. Cu rugamintea să-mi înapoieze una dintre ele în maxim o săptămână. Data viitoare îl găseam în bancă, îi era rușine de mine să nu aducă înapoi cartea respectivă.
Apoi nu a mai fost nevoie, pentru că nu a mai lipsit la nicio oră. La finalul anului am avut o mulțumire sufletească incredibilă să constat că a trecut mai departe, se redresase și la celelalte materii, se pregătea pentru o nouă etapă - liceul. I-am spus: ,,Să nu te lași, poți!".
Apoi a început vacanța de vară.
În anul următor am predat la altă școală, în altă localitate.
Nu am păstrat legătura cu acest elev și m-am gândit deseori dacă o fi reușit.
După 2 ani, am trecut întâmplător cu mașina prin localitate și exact atunci l-am văzut coborând din autobuz, cu rucsacul în spate. Venea de la liceu din oraș. Arăta bine, curat, îngrijit. Reușise!
