Casa copilăriei mele a fost un apartament de 55 de mp, la etajul 3 al unui bloc dintr-un cartier mărginaș, în care acum locuiește doar mama.
Dar, în copilăria mea, acolo trăiam eu, mama, tata, bunica, papagalul Suflețel și cățelușa Lola, o corcitură de Teckel cu King Charles pe care am luat-o de la un coleg de muncă de-al mamei când aveam 11-12 ani și care la scurt timp după ce a intrat în casa noastră, din motive de siguranță, a determinat relocarea lui Suflețel în laboratorul de biologie de la școala la care învățam, unde existau două colivii mari, cu câteva familii de papagali.
Suflețel nu doar că și-a păstrat astfel toate penele frumos colorate la locul lor, dar s-a adaptat rapid de la zborul din sufrageria noastră și popasurile pe marginea tablourilor, la viața din colivia imensă din laborator, cu oglinzi, jucării și clopoței. A avut norocul să-și întâlnească acolo suflețelul pereche și împreună și-au făcut un adevărat cuib și pui, bineînțeles.
În casa noastră primeam și musafiri, de obicei rude care veneau pentru câteva zile la noi, din alt județ. Spațiul nu era niciodată o problemă, dacă era cazul apăreau imediat ,,paturi" amenajate direct pe covorul din sufragerie și dormitor, pe saltele gonflabile și plăpumi grele din lână naturală, cusute în stofă groasă cu nasturi aplicați, pe care erau întinse așternuturi albe apretate care miroseau a săpun FA, căci mama avea mereu grijă să le așeze în dulap apretate, călcate și cu câte un săpun printre ele, pentru parfum. Oricum, nimeni nu era deranjat că trebuie să doarmă ,,de-a curmezișul", importantă era întâlnirea.
Când era necesar să se amenajeze un astfel de ,,pat" și în dormitor, era semn bun. Rudele care veneau aveau copii și pentru mine asta însemna distracția supremă, pentru că fiind singură la părinți tot ce-mi doream mai mult atunci erau niște frați de ocazie, adică interacțiunea continuă cu copii. Urmau nopți de vară în care somnul venea greu, în schimb, deși lumina era stinsă iar ușa închisă, găseam mereu zeci de motive de râs înăbușit, până ce spre dimineață adormeam de oboseală.
În casa noastră mirosea mereu a pâine caldă. Nu pentru că făcea cineva, ci pentru că mama aduce în fiecare zi pâine proaspăt coaptă, care ajungea în sertarul din bucătărie caldă. Mama era lucrător comercial la o fabrică de pâine. Toți angajații primeau 3-4 franzele direct de pe bandă la terminarea programului, așa că parfumul acela de coajă proaspăt coaptă se impregnase în pereți și-l țin minte și astăzi. Uneori, mama aducea și napolitane cu cacao sau plăcinte cu brânză, dar numai când erau închiderile de lună și se întâlnea cu colegele de la panificație.
Dacă atunci când intram în casă de la școală simțeam miros de țigară era clar că tata e acasă, erau zile în care programul i se scurta spontan și apărea mai devreme. Fuma mereu în același loc, pe un scaun de bucătărie așezat lângă aragaz, iar fumul ieșea pe gemulețul mic, întotdeauna deschis.
Când am început să învăț după-amiază, în fiecare seară când intram pe ușă, casa mă aștepta cu miros îmbietor de mâncare proaspăt gătită. Mămăligă cu crap prăjit și mujdei de usturoi, carne de porc friptă cu murături făcute în casă, cartofi prăjiți și brânză de la nea cutare, cu salată de roșii, castraveți, chiftele cât palma cu carne și legume sau ficăței în sos de roșii. Știam oricum meniul, fără să întreb, de când urcam scara de la etajul nostru, câte două trepte odată, căci îmi era foame iar mireasma din jurul ușii era copleșitoare.
Copilăria mea a fost în anii 80, așa că nu aveam acces la telefon, calculator, internet sau jocuri video. Ieșeam în fiecare zi afară la joacă, uneori cu păturica, serviciul de bucătărie de jucărie și păpușile, alteori cu un borcan cu capac, plin de găuri. Dacă era primăvară. Pentru că aleea de la ieșirea din bloc era încadrată de trandafiri și flori parfumate.
Trandafirii erau roșii, roz sau galbeni și miroseau a dulceață de trandafiri. Iar celelalte flori erau mov și puteam prinde cu mâna albine în ele, pe care apoi le introduceam în borcan, cât să le urmărim în voie cu ochi curioși de copii, să le botezăm cu nume haioase, să ne strângem în jurul lor și să spunem tot felul de povești amuzante cu albine, de speriat sau cât mai palpitante. În final să le dăm drumul să zboare.
La parterul blocului erau trei garsoniere și un apartament cu trei camere. În copilăria mea, toate erau locuite de pensionari. Cu excepția apartamentului, în toate cele trei garsoniere locuiau femei în vârstă singure, care își pierduseră soții de mulți ani, mergeau în baston și unica lor plăcere era să se așeze pe băncuța din fața blocului, să urmărească toți copiii cum se joacă, cum aleargă și uneori să le dăruiască un biscut de casă sau o carte veche din propria bibliotecă.
La apartamentul cu trei camere sunam aproape zilnic,după ce alergând spre bloc, pe aleea cu boltă de trandafiri parfumați, mă opream obosită și însetată ținându-mă cu o mână de balustradă.
-Bună ziua doamnă, îmi dați vă rog frumos o cană cu apă?
Și doamna îmi dădea zâmbind, de fiecare dată. Cât așteptam să vină cana simțeam parfumul din casa ei. Nu mirosea ca și casa mea, a pâine proaspăt coaptă. Mirosea a borș. pentru că vecina noastră făcea borș în casă, în borcane mari, acoperite cu câte o farfurie plată, așezate în linie pe masa din bucătărie.
Fiecare casă avea parfumul său unic și uneori îl simțeam de la parter, până la etajul 3, atunci când urcam pe scări.
Apoi dormitorul, devenit între timp exclusiv camera mea, s-a schimbat odată cu mine. Nu-mi mai plăcea să primesc pe nimeni să doarmă acolo, cu excepția celei mai bune prietene, care îmi era și colegă de bancă, singura care mă înțelegea perfect, singura cu care puteam împărți orice gând și cu care puteam discuta totul. Pereții au fost acoperiți de postere cu Backstreet Boys, Spice Girls, Nirvana, Metallica și Guns N' roses, iar parfumul casei noastre a început să cunoască tot felul de alte arome, în funcție de ce apă de colonie reușeam eu să fac rost.
Tot felul de arome și postere. Astăzi altele...
Citind cartea ,,Inocenții", de Ioana Pârvulescu, plină de povești din casa copilăriei sale, mi-am amintit, prin nu știu ce magie de-a autoarei, de casa copilăriei mele și de poveștile din ea. Undeva, într-o buclă a timpului, poveștile din fiecare casă sunt vii încă și se desfășoară ca niște filme pe peliculă, cadru cu cadru.
,,Trecutul e scris cu cerneală simpatică, ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse, ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil, și încetul cu încetul în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm."
,,Inocenții", de Ioana Pârvulescu poate fi comandată online de pe:
