Sună mama-tușa de la țară (80+). Vrea să o ajut cu niște informații despre un medic de la oraș.
Nu din București, ci din cel mai apropiat oraș de satul său. Știe că, de când cu internetul, e de ajuns să mă roage să aflu ceva pentru ea și se rezolvă rapid.
Îmi dictează numele medicului, operațiune care durează ceva, că îl zice ba pe silabe, ba pe litere și foarte rar, dar până la urmă răzbim și în câteva momente îi spun la ce clinică îl găsește și o întreb dacă vrea să noteze numărul de telefon sau să sun eu pentru ea.
Zice:
- Nu, că le am, tu zi-mi dacă e vreo cenzură!
- În legătură cu ce anume?, întreb mai mult ca să mă clarific
- Cu el, vreo cenzură de-aia pe feibucul ăla.
- E posibil mamă-tușă, dar dacă e, atunci nu am cum s-o văd.
- Ia caută, că dacă e, o vezi. Să vedem ce zice lumea care a fost la el.
- Aaaa (îmi pică fisa), o recenzie! Da, uite că sunt câteva recenzii.
-Așa, recenzie din aia mămică, cum îi zice! Da...da... da... (aprobă în timp ce-i citesc ce au scris pacienții). Ia vezi, clinica pe gugle, câte stele are?
Verific zâmbind și îi spun că stă bine și la stele, se poate programa liniștită.
Mama-tușa mă lămurește:
- E bine atunci, că pe Tictac Geta (vecină și prietenă de-a ei) n-a găsit nimic.
Mama-tușa n-a avut niciodată calculator sau smartphone, dar se străduiește, în felul ei, să țină pasul cu prezentul. Această deschidere către nou îi ține mintea activă, și lucidă. La vârsta sa, se descurcă 99% singură și nu acceptă decât foarte rar să fie ajutată. Chiar dacă mai pocește cuvintele sau face greșeli gramaticale.
Geta, vecina ei mai ,,tânără" (70+) cu care socializează zilnic, este văduvă. A primit un smartphone de la copiii ei acum câțiva ani și încă învață să-l folosească. Stă în special pe rețelele de socializare, unde pe flux vede tot felul de informații și postări.
Uneori Geta se amuză sau discută despre ele cu mama-tușa, la un ceai de Mușețel. Urmărește multe pagini cu postări despre Istorie, domeniu pentru care făcuse o pasiune în tinerețe. I-a plăcut de când era la școala gimnazială, dar apoi viața i-a ocupat timpul cu treburi, copii și gospodăria de la țară. Din multe postări, încă se încăpățânează să mai învețe câte ceva, așa că are un caiet în care-și notează date pe care și-ar dori să le țină minte, cum ar fi 24 ianuarie 1859, când a avut loc Unirea Principatelor Române. Dar și cuvinte noi, pe care le caută în DEX-ul gros și vechi din dulap.
Geta îmi urmărește pagina și uneori comentează. Mai greșește, mai scapă câte-un dezacord, și când se întâmplă asta scrie un nou comentariu în care se corectează, pentru că nu știe să editeze. Încă.
La mama-tușa și la Geta m-am gândit, când am primit un mesaj privat zilele trecute, de la o colegă de breaslă, care mă sfătuia imperativ să fiu mai atentă la comentariile urmăritorilor, lăsate pe pagina mea, la postările mele. Spunea că în ultima vreme a identificat cel puțin trei cu greșeli gramaticale și că este inadmisibil faptul că nu le-am șters. Cum pot oare să accept un astfel de public???, se întreba semnatara mesajului.
Dar de ce este atât de grav? Oare nu învățăm toată viața unii de la ceilalți? Nu este mai bine ca cineva, care poate nu scrie atât de corect, să urmărească pagina mea, unde postez tot lucruri educative și informații interesante, decât să stea să se amuze urmărind doar postări stupide?
Am blocat multe persoane, unele foarte ,,educate", pentru răutate și obrăznicie. Dar niciodată nu am blocat pe nimeni pentru că a greșit și dacă am simțit nevoia să ajut corectând pe cineva, am făcut-o în privat, fără să umilesc public, sau să jignesc persoana respectivă.
Aroganța și educația nu ar trebui să meargă mână în mână. Educația autentică ar trebui să aducă înțelepciune, empatie și dorința de a-i ajuta pe ceilalți să crească, nu de a-i umili.
Dacă cineva simte nevoia să respingă sau să jignească pe altcineva doar pentru că acesta nu e „la nivelul lui” sau pentru că a greșit, de fapt acea persoană nu dovedește superioritate intelectuală, ci mai degrabă nesiguranță sau o înțelegere superficială a educației.
Un om cu adevărat educat știe că fiecare greșeală este o oportunitate de învățare, nu un motiv de umilință. Dacă vă surprindeți vreodată având această tendință (sau o observați la alții), poate fi util să vă întrebați:
„Ce vreau să obțin? Să îmi dovedesc superioritatea sau să ajut cu adevărat?”.
