Am fost ieri să-mi cumpăr dintr-o cunoscută farmacie, aflată la parterul unui mall, niște lacrimi artificiale, care ajută mult, atunci când petreci multe ore la calculator.
Genul de produs pe care nu-l găsești în toate farmaciile și dacă se întâmplă să-l găsești, este la preț dublu. În fine, am zis să merg la sigur și m-am dus să-l iau de acolo.
Zi frumoasă de primăvară, însorită, o plăcere! Atmosfera solară m-a inspirat să nu ies din casă oricum, așa că am pus un machiaj de bază, o bluziță în culori vii, puțin ondulator pe două șuvițe, pentru un aer prospăt. Cu chef de viață și zâmbetul din dotare am pornit la drum. După ce m-am oprit de vreo două ori să fotografiez copacii înfloriți, am ajuns la destinație.
Duminica la 12.00, în mall. Nu prea sunt eu clienta mall-urilor, dar rămăsesem cu impresia clară a forfotei vesele de week-end, de lume cu chef de socializare.
Cum am pășit înăuntru am dat nas în nas cu coada de la farmacie, deși intrarea era la 20 de metri mai încolo. Puteam să stau la ușa mall-ului și eram deja la coadă. Am mers ,,pe fir" să mă asigur că nu e vorba de altceva. Nope, aceea era coada. La intrare era un domn paznic și lăsa să intre grupuri de 20-30 persoane la un sfert de oră, făcând un semn discret cu capul la momentul potrivit. După ce treceau de acest ,,filtru", oamenii stăteau la altă coadă, cea din interior, încă pe atât.
Așadar, m-am întors și am luat un loc în rând, după ultima persoană. Când stai pe loc și aștepti, ai tihna necesară să privești în jur.
După câteva minute mi s-a schimbat complet dispoziția. Nici urmă de atmosfera veselă pe care o știam, la care mă așteptam.
Culoarul amplu al mall-ului era împărțit în trei ,,secțiuni": coada la care stăteam și eu, zona de mijloc cu oameni care așteptau alți oameni aflați la coadă și o zonă liberă de trecere, prin care se perindau clienții mall-ului.
Totul amintea de atmosfera dintr-un spital de stat. Exact așa te simțeai. O mare de oameni care așteaptă la camera de gardă... Chipuri îngrijorate, de toate vârstele, mulți cu rețetele în mână. Mi-am dat seama că sunt o excepție, cu lacrimile mele arficiale, puteam să le comand online, în loc să îngroș coada aici. Oamenii aceștia sunt majoritatea pentru medicamente, vin mulți probabil de departe, pentru că farmacia este celebră pentru adaosul comercial mai mic (comparativ cu adaosul uriaș al lanțurilor de farmacii).. Am văzut bătrâni numărând teancuri de 1 leu, de două ori, să fie siguri. Haine ponosite și gri, fețe îngrijorate.
Nici oamenii care treceau pe lângă noi, aflați în vizită la mall nu păreau mai fericiți. Nu am văzut pe nimeni zâmbind și foarte puține persoane aveau o expresie senină. Deși pe culoare era ceva agitație, prin magazine nu prea intra lumea. În fiecare magazin erau poate 2-3 rătăciți.
Prea multe persoane supraponderale, inclusiv copii.
Peste jumătate dintre trecători mergeau cu privirile în telefoanele mobile.
La un moment dat, un tătic a trecut ținând trăgând de mână fiul de 4-5 ani care protesta. Tatăl lui avea în cealaltă mână punga de hârtie de la un fast-food și se răstea la copil, fără să se uite la el sau să se oprească pentru câteva secunde: ,,Gata, gura! Ai zis că taci, dacă-ți iau!". Evident, nu știm detaliile, nu cunoaștem situația, dar răceala din voce, din atitudine... era certă.
Mă gândeam dacă e noua față a societății care pare abuzată în multe feluri, care pare că face eforturi să reziste pe o linie de plutire, că este apăsată de multe probleme. Sau e doar azi așa?
Hai că am intrat! Așteptarea e mai plăcută la coada din interior, ai pe dreapta zeci de rafturi cu produse la care poți să te uiți de plictiseală. Merge destul de repede, sunt vreo 10 case de marcat deschise și cum se eliberează una, coada este anunțată printr-un mesaj audio. Avansăm în liniște și în șoaptele celor care au venit în gașcă.
La un moment dat, un client de la una dintre casele de marcat vorbește mai tare. Suficient cât să-l audă toată coada din interior și atrage instantaneu atenția. Are cască și cu ambele mâini sucește pe toate părțile niște cutii albastre de medicamente.
Farmacista îl privește atent așteptând parcă un semnal.
Omul vorbește la telefon, tare:
- De câte ori să-ți mai zic? Doar în cutiile astea albastre e disponibil! Nu, nu există în cutie portocalie. N-auzi că nu există? Uite, sunt cu doamna aici și zice că nu au avut niciodată în cutie portocalie.
Farmacista zice ceva, dar nu se aude ce, pentru că vobește încet.
Omul și mai tare:
- Nu înțelegi că nu au, vrei să înnebunim toți aici?!
Farmacista îl roagă să vorbească mai încet și tonul vocii lui coboară. Nu mai auzim ce spune.
După 2 minute, explodează urlând din toate puterile:
- Doamne sfinte! A uitat că le-a mutat ea în altă cutie portocalie!!! Doamne mulțumesc, Doamne! Mulțumesc Dumnezeule că nu sunt însurat! MUL-ȚU-MESC! Ce noroc pe mine, altfel înnebuneam de tot! Să NU vă însurați oameni buni, orice dar să nu vă însurați, mai bine singuri!
Toată lumea e cu ochii pe el, el stă cu spatele la ghișeu, face plata, în sfârșit. Oamenii râd. Și farmacistele râd. Soții de la coadă par brusc niște victime lângă soțiile lor, mai că ți se face milă de ei. Uite cum o fază din asta reușește să schimbe instantaneu dispoziția tuturor.
Numai o doamnă trecută de a doua tinerețe, care stătea în coadă 4-5 persoane mai în față, se întoarce și zice tare, trecând pe lângă noi, cei rămași în linie, pe drumul spre ieșire:
- Gata, până aici, nu mai suport! Ce reclamă a putut să ne facă nenorocitul ăsta nouă, femeilor!
Doamna iese hotărâtă. La trei secunde în urma sa părăsește incinta și ,,nenorocitul". Sper că nu a prins-o din urmă...
Altă doamnă, care tocmai a terminat la altă casă de marcat, se apropie acum tiptil de coadă. Vine direct spre mine. Se uită în ochii mei și-mi zice zâmbind:
- Drăguță, știi câți ani am?
Off, grea întrebare, cum să fac să n-o jignesc?
Zic:
- 65?
- Nu, am 90 de ani!
Wow, mai mult de 75 n-aș fi zis, gândesc.
- Și răposatul meu soț, cu care am avut o căsnicie fericită și foarte lungă, când trăia așa-mi zicea: Vreau să mor eu primul, sper să mor eu primul dintre noi doi! Dar de ce, dragă?!, l-am întrebat, gândind că mă iubește așa de mult că-mi dorește o viață luuunggăă. Zice: Păi dacă mori tu prima, eu sunt un om terminat. Cum mă descurc eu singur să fac tot ce faci tu, să duc în spate toate treburile tale?! Așa că vedeți, domniță dragă, bărbații sunt exact ca niște copii egoiști, aflați de la mine, numai la ei se gândesc! V-am pupat, am plecat.
Rămân fascinată (nu de ce i-a zis soțul, ci de doamna) și mă gândesc cu admirație dacă tonusul și atitudinea la 90 de ani e pe cale genetică? Concluzionez că nu neapărat, femeia arată foarte echilibrat, se vede că a avut grijă și are grijă de ea. În plus, emana atitudine pozitivă, asta trebuie să fie cheia!
Am ajuns în sfârșit la ghișeu, iau flaconul și ies. Pe drumul spre ieșire trec pe lângă o insulă cu tot felul de bomboane. Prețurile sunt afișate pentru un kg, deși bomboanele sunt destul de mari, unele chiar batoane. E coadă și aici, de 5-6 persoane. Merge ceva dulce după atâta așteptare. Dacă tot mi-a apărut în cale, hai să-mi iau o bomboană, bine două!
După ce le aleg observ că sunt singura care nu are o punguță cu cel puțin 150-200 de grame de bomboane. Unii plătesc și încep să le mănânce ca pe feliile de portocală: una, două, cinci, șapte... Mă gândeam că la 60-70 de calorii cât are o astfel de bomboană e ca și cum mănânci o masă cu două feluri.
În fine, ajung în față, cu cele două bomboane. Le așez pe cântar. Vânzătoarea, tinerică și drăguță, mă privește cu un soi de milă.
- Haideți mai luați una, vă rog eu.
- A, nu, mulțumesc! Am două, sunt suficiente.
- Ei, luați încă una... e din partea mea, să fie trei!
- Nu, nu e nevoie, intenționat am luat doar două.
Le ia de pe cântar și o strecoară și pe-a treia. Ce să mai zic? Mulțumesc! Se topește până acasă, e cald... Și mai mănânc 70 de calorii.
Ies din mall și mă îndrept spre mașină, e în parcarea din aer liber. Văd două persoane agitându-se lângă mașină și încep să mă milogesc în sinea mea:
- Dă Doamne să nu fie lovită, dă Doamne să nu fie lovită!
Nu pare lovită, întreb ce s-a întâmplat. Ce să se întâmple?! ,,Proasta asta" a aruncat cu telefonul și a căzut sub mașină. Da, pentru că ,,țăranul ghiolban" habar nu are ,,să se poarte cu o femeie". ,,TU nu ești femeie, ești maimuță!", ,,Vedeți?! Vedeți?! V-am zis că e un ghiolban! Porcule!" ,,Semeni cu mă-ta!" etc.
Scot mașina cu atenție, mă asigur că au ridicat telefonul de jos. În timp ce mă îndepărtam, văd un chip scump de copil privind pe fereastra mașinii de lângă... la părinții lui. Mă doare durerea din privirea lui...
Am mers acasă, am făcut o cafea și am băut-o pe terasă, privind florile de primăvară.
Vorba meme-urilor... it's chaos out there!
