Sunt părinți care își motivează copiii să ia note bune folosindu-se de... bani.
Nu sunt foarte multe informații publicate despre această metodă, dar ea se întâmplă frecvent în viața reală și copiii povestesc despre acest lucru.
Înțeleg de ce unii părinți apelează la motivarea copiilor cu bani: metoda este ușoară, se poate utiliza sub diverse forme și nu presupune timp sau un efort deosebit.
Dar iată ce mi-a povestit de curând o elevă de 12 ani:
- Știți că dacă iau notă mică, pierd banii de buzunar?
- Nu, cum adică?
- Dacă iau sub 7, nu mai primesc bani să-mi cumpăr ce vreau. Și ieri am luat un 10! M-am dus să-i spun mamei și am fost cam dezamăgită.
- De ce?
- Pentru că mă așteptam ca ea să fie fericită.
- Și nu a fost?
- A fost puțin, dar a întrebat: ,,Și ce vrei acum, bani?!"
- Tu ce îți doreai?
- Nimic, să văd că e mândră de mine...
Iată, deci, că metoda nu funcționează așa cum părinții își doresc, în cazul tuturor copiilor.
Eleva de mai sus a simțit că reușita sa este văzută strict dintr-un punct de vedere materialist deși poate că nu era chiar așa (cunoscând-o pe mamă sunt convinsă că s-a bucurat pentru nota bună), dar așa a fost perceput ,,mesajul" de fiica sa.
Cea mică și-ar fi dorit să vadă în privirea și atitudinea mamei sale mulțumirea sufletească, bucuria sinceră pentru reușita copilului său, chiar dacă ar fi fost bineveniți și banii.
Personal, cred că motivația instrinsecă este mult mai sănătoasă și ideal este ca un elev să realizeze că învață bine și obține rezultate bune pentru el, pentru viitorul său și pentru satisfacția sa personală, în primul rând.
Dar, tocmai pentru că este o situație tot mai des întâlnită, cea a utilizării banilor sub o formă sau alta pentru a motiva copiii să învețe mai bine, am căutat pentru părinții interesați studii în acest sens și păreri de specialitate care ne pot ajuta să ajungem la o concluzie.
Este o cale benefică sau nu, pentru copil, să fie motivat astfel?
Ce anume îl determină pe un elev să vrea să înveţe, iar pe un altul să nu dorească să facă vreo activitate școlară?
Dorinţa unui copil de a face un efort cognitiv în scopul deprinderii de noi informații, abilități și cunoştinţe este produsul mai multor factori cu acţiune conjugată; pornind de la personalitatea şi abilităţile elevului implicate în sarcini specifice de învăţare, până la mobilizarea generală pentru învăţare.
Un studiu despre motivarea financiară a fost realizat de cei de la Northwestern University, care au analizat elevii din cadrul Advanced Placement Incentive Program. Concret, din anul 1996, au oferit între 100 și 500 de dolari copiilor din școli dezavantajate care au luat măcar nota 3 la testul AP (Advanced Placement) – menționez că notele se dau de la 1 la 5. Economistul Kirabo Jackson a urmărit 290.000 de copii și a comparat elevii din școlile din Texas înainte și după adoptarea programului și a comparat și elevi din cadrul programului cu elevi care nu au intrat niciodată în program.
Pe termen scurt, motivarea copiilor cu bani a dus la creșterea cu 21% a numărului celor care se înrolau în acest program și cu 45% a celor care treceau examenul. Dar și efectele pe termen lung au fost bune. În ceea ce privește elevii care au intrat în program în al patrulea an de existență, probabilitatea ca elevii să intre la facultate a crescut cu 20%. Programul este în continuă expansiune, deși rămâne controversat. Până la urmă funcționează la fel ca și motivația în viața de adult.
Deși mai contează și prestigiul, pasiunea, impactul și satisfacția lucrului bine făcut, se pare că indiferent de vârstă, până la urmă toți vrem să fim plătiți.
Însă majoritatea copiilor care au participat la studiul respectiv, aveau deja o motivație intrinsecă. Ei doreau să-și depășească propria condiție, să obțină respectul social și calificările necesare pentru a deveni ,,cineva".
În concluzie, motivațiile intrinsecă și extrinsecă nu se exclud reciproc. Ele pot fi utilizate separat sau împreună. Cel mai indicat ar fi să existe o adaptare în funcție de fiecare copil/personalitate în parte.
Conform teoriilor învățării ale lui B.F. Skinner, individul uman învață comportamente prin intermediul condiționării operante. Ceea ce este specific la acest tip de condiționare este (re)întărirea imediată a răspunsului. Skinner credea că cel mai bun mod de a înțelege comportamentul uman era să verifice cauzele unei acțiuni și consecințele acesteia. El a numit această abordare „condiționare operantă”. Dacă organismul obține un efect pozitiv, comportamentul este considerat a fi „întărit” și, prin urmare, este mai probabil ca acesta să apară din nou în viitor. Dimpotrivă, dacă efectul realizat este negativ, comportamentul este „pedepsit” și va tinde să scadă în frecvență în viitor, sau chiar să dispară. De exemplu, dacă elevii vorbesc în timpul orei, profesorul le spune să tacă. Acest răspuns al profesorului constituie un fel de pedeapsă care, cel puțin presupus, ar trebui să slăbească comportamentul de a vorbi în timpul orei. În adolescență, de exemplu, purtarea unui anumit stil sau marcă de îmbrăcăminte ar putea fi consolidată pozitiv de colegii de aceeași vârstă prin lingușire, acceptare socială sau pur și simplu printr-un gest amabil. Acest lucru întărește și face mai probabil ca comportamentul purtării unei anumite haine de marcă să fie repetat.
Skinner a demonstrat cum a funcționat întărirea pozitivă plasând un șobolan flămând într-o cutie. Cutia conținea o pârghie pe o parte și șobolanul, în timp ce se mișca prin cutie, apăsa accidental pârghia. Imediat, câteva alimente au căzut într-un recipient mic lângă pârghie.
Șobolanii au învățat repede să meargă direct la pârghie după ce au fost în cutie de câteva ori. Consecința primirii mâncării dacă apăsau maneta a asigurat că vor repeta comportamentul iar și iar.
Întărirea pozitivă întărește un comportament oferind o consecință pe care individul o consideră plină de satisfacții. De exemplu, dacă părintele oferă bani de fiecare dată când un copil își termină temele, iar banii sunt un stimul care produce satisfacție pentru elev mai mult decât stimulii intrinseci, este mai probabil să repete comportamentul de a face singur și bine temele în viitor, consolidând acest comportament.
Pedeapsa este definită ca opusul întăririi, deoarece este concepută să slăbească sau să elimine un răspuns mai degrabă decât să-i mărească probabilitatea.
De exemplu: dacă elevul ia notă mică, pierde banii de buzunar. Există mai multe efecte negative care au fost identificate atunci când vine vorba de utilizarea pedepselor, cum ar fi următoarele:
* Comportamentul pedepsit nu este uitat, este suprimat. Acest comportament revine atunci când pedeapsa nu este prezentă;
* Pedeapsa poate duce la o agresivitate sporită. Poate arăta că agresivitatea este un mod de a face față problemelor;
* Pedepsele creează frică care se răspândește la un comportament nedorit, de exemplu teama de a merge la școală;
* De multe ori, pedeapsa nu modelează comportamentul către obiectivul dorit. Întărirea îți spune ce să faci, în timp ce pedeapsa îți spune doar ce să nu faci;
Și John Watson, un psiholog destul de controversat, avea credința că tipurile de comportament pot fi măsurate, antrenate și schimbate cu ajutorul diverselor tipuri de motivații. Comportamentul poate fi rezumat cu următorul citat din Watson, considerat „tatăl” acestui curent psihologic: Dă-mi o duzină de copii sănătoși, bine pregătiți, astfel încât să îi pot educa și promit să aleg unul la întâmplare și să-l antrenez să devină specialist în orice pot alege: medic, avocat, artist, om de afaceri, cerșetor. sau hoț, indiferent de talentul, înclinațiile, tendințele, aptitudinile, vocațiile și rasa strămoșilor săi . (John Watson, Comportamentul, 1930).
Motivația intrinsecă sau motivația extrinsecă?
Mulți elevi învață și iau note bune din pasiune pentru anumite materii, din dorința de a ajunge specialiști în anumite domenii sau pentru satisfacția personală pe care le-o oferă o notă bună. Alții pentru că doresc să le facă pe plac părinților, iar fericirea din ochii lor reprezintă cea mai frumoasă răsplată. Pe alții se pare că îi ajută anumite stimulente - cum ar fi banii.
Uneori, recompensele în bani sau obiecte, dacă nu sunt folosite într-un mod exagerat, îi pot ajuta pe elevi să rezolve o sarcină sau o temă care li se pare dificilă, neplăcută sau plictisitoare, dar care trebuie făcută neapărat pentru școală.
În anumite cazuri, desfășurând o activitate dintr-o motivație extrinsecă, un copil poate ajunge să descopere că nu a fost chiar atât de rea, să fie mulțumit de sine să s-a descurcat, sau chiar să-i placă. Astfel, elevii pot deveni, în timp, motivați intrinsec.
Motivația extrinsecă poate fi benefică și, dacă nu este folosită în exces, nu are efecte negative.
Concluzia
Este aceea că motivația extrinsecă, respectiv banii sau avantajele de ordin material, nu trebuie să înlocuiască timpul și atenția acordate copiilor. Adică să nu cumva să compensăm astfel, din postura de părinți, aceste detalii esențiale.
Numai fiind aproape de copii și dezvoltând o comunicare bună cu ei de când sunt mici, numai fiind la curent cu sarcinile pe care le au de făcut zilnic și cu particularitățile vieții lor școlare, vom putea doza într-un mod echilibrat motivația extrinsecă și o vom putea utiliza într-un mod pozitiv, alături de motivația intrinsecă, care rămâne cea mai importantă.
