Fază la magazin. Mă îndrept spre casa de marcat. Coadă de vreo patru persoane.
La capătul ei, un copilaș de 4-5 ani, lângă un coș abandonat strategic pe jos, cu câteva produse în el. Băiețelul, cu spatele la casieră, cu ochii spre rafturi. Clar, cineva era în misiune de reaprovizionare expresă.
Fix când să mă aliniez frumos la coadă, apare din lateral un domn mărunțel, dar determinat! Vine din dreapta ca pe pista de atletism, sprint final, să apuce el înaintea mea. Nu mă lupt, îl las să câștige. Coada înaintează un pic, dar copilul NU și nici coșul lui, care parcă se înfige mai adânc în gresie.
Domnul din fața mea începe să dea semne de neliniște: piciorul nervos, respirație scurtă, gesturi de om prea important pentru astfel de întârzieri. Apoi, îl întreabă pe copil, cu ton de șef de depozit care a descoperit un stagiar în secția greșită:
– Cu tine ce e, ești singur?
În gândul meu: „Halal spirit de observație, Sherlock!”
Copilul, sfios, dar corect, răspunde cu voce dulce, de dublaj de desen animat:
– Eu sunt cu tati. Tati este să-mi ia suc.
Domnul își dă ochii peste cap și, cu toată grația posibilă și mormăie:
– Mmmm, unde v-am găsit, fătălăilor...
Copilul, captivat de sunetul nou, repetă încetișor, cu accent de începător:
– Fătălăilor...
Și atunci vine Tati. Înalt ca bradul, lat în umeri, sprânceană ușor încruntată. Genul de om pe care nu-l tragi de mânecă, decât dacă ești sigur că vrei să-ți rearanjezi prioritățile în viață.
Se luminează când îl vede pe fiu-su, pune două cutiuțe de suc în coș și zice blând:
– Hai să ne mutăm mai în față, tati, că a avansat coada.
Brusc, domnul din fața mea se recalibrează: nu mai dă din picior, păstrează distanța regulamentară, zâmbește cu dantura la vedere. Când tatăl îl privește, domnul dă ușor din cap, așa... în semn de ,,respect" reciproc între tați, între bărbați... sau cel puțin oameni. Mdaa.
Copilul nu uită însă esențialul:
– Tati, ce e „ftălăi”?
– Ce spui, tati?
Domnul grăbit intră în faza 2: atacul de transpirații.
Se agită, se uită la mine, îmi observă cele două produse și, cu un zâmbet forțat, cât o favoare nemeritată, zice:
– Nu doriți să treceți în fața mea?
– Nu doresc. (Zâmbet fin și puțin sadic, recunosc).
Copilul tot încerca: „ftălală... ftăliloi...” Dar gata, vine rândul lor.
Tatăl se ocupă de tot, cu grijă pentru copil și pentru produsele din coș. Plătește calm. Pleacă amândoi.
Mai fac doi pași, domnul grăbit și-a revenit la starea naturală, se uită urât la mine din capăt, trântește produsele de parcă nu erau ale lui, nu zice ,,mulțumesc", ia bonul și o tulește.
În concluzie, le-aș zice celor care au o atitudine precum cea a domnului grăbit: aveți grijă de cine vă luați, chiar dacă pare mic și vulnerabil. Uneori „fătălăii” au bicepși, privire serioasă și bun-simț, s-ar putea să nu le placă impertinenta. :)
Cât despre tăticul cu sucul, jos pălăria! Bărbații care se ocupă cu grijă și blândețe de copiii lor, le dedică timp, se implică în creșterea și educarea lor, ar trebui dați exemplu mai des.
Sunt adevărate modele, mai ales pentru cei mari, care încă n-au învățat lecția respectului.
