În poză este surprinsă intrarea unui subsol dezafectat, locul nu contează.
L-am întâlnit întâmplător, în timpul unei plimbări. Pe trotuar, în fața mea, mergea o familie: părinții, bunicii și un copilaș de aproximativ 3-4 ani.
La un moment dat, copilul s-a urcat în brațele tatălui, pentru că adulții îi spuneau cu patos că acolo locuiește Baba Cloanța și că, dacă nu va fi cuminte, aceasta va ieși din întuneric, îl va răpi de oriunde și îl va trage înăuntru. Iată, acum are ocazia să vadă unde va ajunge!
Copilul asculta cu ochii mari și gurița întredeschisă, fără să mai scoată un sunet. Era, aparent, „cuminte”.
Poate că unii dintre cei care citesc aceste rânduri folosesc metode similare, sau poate își amintesc cum au crescut cu povești asemănătoare.
Însă e important să știm că astfel de mesaje pot avea consecințe serioase asupra dezvoltării emoționale a copilului.
Printre cele mai frecvente efecte ale disciplinării prin teamă se numără:
* frica de întuneric sau de spații necunoscute, care poate persista ani la rând;
* frica de a rămâne singur, chiar și într-o cameră, pentru perioade scurte;
* frica de somn — copiii traversează oricum o etapă firească de vise intense sau coșmaruri, iar astfel de povești pot amplifica disconfortul până la insomnie sau anxietate severă;
* dificultăți de separare față de părinți, chiar și în medii sigure, cum ar fi grădinița;
* dezvoltarea unui sentiment profund de nesiguranță, asociat cu spațiul exterior sau necunoscutul;
* creșterea nivelului de anxietate generalizată, manifestată prin retragere, tăcere sau chiar somatizări (dureri de burtă, greață, dureri de cap fără cauze medicale evidente);
* apariția unei stări de neîncredere față de adulți, în special față de cei care ar trebui să-i ofere protecție și siguranță;
* blocaje în explorare, curiozitate și joc liber, elemente esențiale în dezvoltarea sănătoasă a copilului.
Poate că, la prima vedere, pare doar o glumă sau o metodă rapidă de „disciplinare”. Însă teama sădită în sufletul unui copil nu dispare odată cu râsul unui adult — dimpotrivă, se poate transforma într-o povară invizibilă care îl însoțește ani întregi.
Copiii nu au încă filtrele și mecanismele noastre de protecție. Cuvintele noastre devin realitatea lor, rămân impregnate în subconțtientul lor ca pe o bandă. Și, din păcate, frica poate deveni mai puternică decât încrederea.
Poate merită să ne întrebăm, înainte de a recurge la astfel de amenințări: Ce simte copilul meu acum? Mă mai poate vedea ca sprijin, ca refugiu, ca om de încredere pe măsură ce crește și-și dă seama ce îi fac?
Educația prin frică lasă urme adânci. Pe termen lung, o vorbă blândă, o explicație răbdătoare sau o îmbrățișare sunt metodele care construiesc relații părinte-copil trainice și personalități echilibrate.
