Se spune des, aproape ca o vorbă de duh, că „nu oricine poate fi profesor”.
Dar puțini înțeleg cu adevărat ce înseamnă această profesie.
Profesorul nu este un angajat ca oricare altul. Nu lucrează cu obiecte, ci cu suflete. Nu formează produse, ci caractere. Nu are o „funcție”, ci o misiune. Iar misiunile, știm bine, cer sacrificiu, dedicare și o inimă mare.
Un profesor nu își permite niciodată să adopte atitudinea „lasă, merge și-așa”. El nu poate. Pentru că, în fiecare oră, are în față 20-30 de perechi de ochi care privesc, absorb, judecă, învață, așteaptă.
Nu poate să „iasă din rol”.
Nu are voie să întârzie.
Nu poate să fie trist sau lipsit de energie, nici dacă în sufletul său e furtună.
Nu își poate lua liber pe neașteptate. El trebuie să fie acolo. Cu totul. Zi de zi, oră de oră. Prezent fizic și emoțional. Cine altcineva, dacă nu el?
Profesorul e mereu „pe scenă”, în fața copiilor. Chiar dacă fără aplauze.
Sunt oameni care lucrează în birouri, care pot avea o zi proastă fără ca altcineva să observe. Profesorul nu are acest „lux”. El trebuie să zâmbească, să încurajeze, să țină ritmul, chiar și atunci când inima îl doare sau oboseala îl doboară.
Cine vede când un profesor vine la școală după o noapte albă cu propriul copil bolnav, dar alege să fie acolo pentru copiii altora?
Profesorul învață toată viața. Pentru că fiecare generație e o lume nouă. Copiii se schimbă. Lumea se schimbă. Cerințele școlii se schimbă. Iar profesorul… învață. Uneori în tăcere, alteori târziu în noapte, cu ochii în laptop sau în cărți, nu pentru note, ci pentru sens. Ca să rămână viu, actual, prezent. Să nu piardă contactul cu ei, cu elevii de azi, care vin cu un alt ritm, alt limbaj, alte nevoi.
Profesorul e și părinte, și psiholog, și actor, și scriitor, și... administrator de hârtii. E greu de înțeles de ce, pentru fiecare idee frumoasă pe care vrea s-o aducă în clasă, un profesor trebuie să completeze zeci de hârtii, procese-verbale, tabele și planuri. E obositor și, de multe ori, umilitor. Dar nu renunță. Pentru că știe că în spatele acelor formulare se află un copil care poate înflori dintr-un gest, o vorbă bună, o oră reușită.
Profesorul muncește și acasă. Dar nu pentru el. Timpul lui liber e o glumă amară. Lucrează seara, în weekend, în vacanțe. Corectează, planifică, gândind nu la ce-i lipsește lui, ci la ce are nevoie copilul de la clasă.
Și, poate cel mai dureros, își pune adesea propria familie pe plan secund. Copiii lui îl așteaptă acasă, dar el scrie fișe pentru copiii altora. Pentru că și-a ales să fie „acolo”, nu doar ca funcție, ci ca prezență vie. Ca lumină. Și acest lucru îl împlinește.
Profesorul devine, uneori, familie pentru cei fără familie. Câți elevi ajung să-i spună „doamna e ca o mamă pentru mine”? Câți copii simt că abia la școală găsesc un adult care le vede suferința, care le dă sens și direcție?
Aceștia sunt profesorii adevărați. Cei despre care nu se vorbește suficient. Cei care nu primesc premii sau trofee, dar care rămân, pentru zeci de copii, cea mai importantă prezență din anii lor de formare.
Îmi puteți povesti despre profesorul preferat într-un comentariu aici, la postarea de pe pagina mea.
