Când Ana (13 ani) a ajuns la discuția cu mine îmi era deja elevă de câteva luni. Aș putea să o descriu ca fiind o fată cu personalitate puternică, de o inteligență sclipitoare, foarte băiețoasă.
În respectivul an școlar se remarcase prin comportamentul din ce în ce mai rebel, în contrast puternic cu rezultatele foarte bune la învățătură. Aproape 10 pe linie la majoritatea materiilor, fără să facă vreun efort deosebit.
În urmă cu câteva zile, o lovise grav pe colega sa Clara, cu pumnul în față. Ana și Clara au fost colege de bancă și la începutul gimnaziului erau foarte apropiate și în afara școlii. Se dezvoltase deci și o prietenie.
Pe fondul comportamentului rebel al Anei, apăruse însă acest incident care șocase pe toată lumea (pentru că Ana nu avusese un comportament violent până atunci) și care o transformase într-o ,,problemă" discutată intens atât în cancelarie cât și pe grupurile de părinți. Pentru profesori era o raritate ca un copil atât de bun la învățătură să se manifeste cu asemenea probleme de comportament.
Fiecare profesor reacționase altfel față de ea, după incident: unii i-au vorbit pe un ton tăios, la limita jignirilor, alții i-au explicat frumos cu afecțiune că a greșit foarte rău, apoi a participat însoțită de mama ei la o discuție cu diriginta, agentul de poliție și directoarea școlii. Cert este că nimeni nu a ignorat-o și într-o săptămână suportase un tir de reacții. Exista totuși o constantă, răspunsul Anei la toate acestea care era unul singur - tăcerea.
Dacă profesorii au ținut cont și de inteligența sa, pentru că o știau de la ore, părinții au văzut-o ca pe o ființă diabolică și se vorbea foarte urât despre ea: un copil rău, un pericol, o rușine!
Părinții Clarei, foarte supărați, povestiseră cum s-au purtat mereu frumos cu Ana, o primiseră în casa lor de atâtea ori. Ce făcuse era de neiertat!
În final, s-a consemnat tot ce s-a întâmplat în caietul cu abateri disciplinare, în vederea scăderii notei la purtare, toate procedurile posibile au fost parcurse, așa că ușor, ușor, lucrurile s-au liniștit și incidentul a început să fie uitat.
Am avut planificate pentru consiliere cinci întâlniri 1 la 1 cu Ana în această perioadă, de câte 25-30 de minute fiecare. Știam toate detaliile povestite mai sus și bănuiam că se așteaptă să audă prelegeri educative la întâlnirile noastre.
În loc de acest lucru, am așteptat-o de fiecare dată cu ceai și i-am spus că vreau să folosim aceste întâlniri ca să o cunosc mai bine, pentru că mă interesează binele ei. La început a fost multă tăcere. A tăcut ea, am tăcut și eu. La a treia întâlnire mi-a povestit ceva din clasă și am început să o întreb cum s-a simțit în ziua respectivă, ce i-a plăcut cel mai mult, ce a indignat-o. La ultima noastră întâlnire avea lacrimi în ochi. A scos caietul de istorie, a rupt ultimele două file scrise de mână, le-a împăturit și mi le-a dat. M-a rugat să rămână între noi. Ne-am îmbrățișat și apoi ne-am văzut doar la oră. În școlile din România nu se pune accentul pe consilierea psihopedagogică, elevii nu pot beneficia de câte ori este nevoie de astfel de întâlniri, unii nu beneficiază nici după ce are loc o situație care o impune.
După ce a plecat, am citit ce scrisese. Ana se confrunta cu o situație de criză acasă, de care îi era rușine. Tatăl consuma în fiecare seară băuturi alcoolice și la fiecare cină avea loc câte o ceartă mai mică sau mai mare. Farfuriile erau aruncate de pereți, cu mâncare cu tot. Uneori Ana și mama ei mâncau într-o tensiune de nedescris. Erau înjurate (a scris și înjurăturile, nu le pot reproduce), umilite, terorizate. Tatăl, foarte agresiv verbal nu le bătea, dar bătea cu pumnul în masă, se dădea cu capul de pereți sau o împingea pe mama ei până se dezechilibra și cădea. Ana spunea că uneori cearta începea când își făcea lecțiile și încerca să se concentreze pe problemele de matematică, să nu mai audă ce se întâmplă în jurul său, să se roage în gând la Dumnezeu să facă tot răul să dispară într-o secundă.
Într-o seară, scandalul a continuat mai rău ca niciodată. Tatăl a zornăit cuțitele în sertarul din bucătărie unde țineau tacâmurile urlând: ,,Vă omor, fă, pe amândouă!". Ana s-a speriat foarte tare și s-a furișat afară. A alergat în picioarele goale și în haine de casă până pe strada următoare unde locuia colega sa de bancă. Familia Clarei a primit-o în casă, au lăsat-o să se spele, i-au dat șosete curate, au ajutat-o să se calmeze. Mama Clarei i-a spus că o să-i sune părinții, pentru că sigur sunt foarte îngrijorați. Ana plângea în hohote, dar era conștientă că nu are cum să ,,fugă". Mama Clarei i-a spus că o să pună apelul pe speaker. A sunat-o pe mama ei, dar a răspuns tatăl. Vocea era deosebit de calmă. Nu avea nicio legătură cu cea pe care Ana o auzise în aceeași seară, mai devreme cu 2-3 ore. Tatăl a vorbit frumos, a spus că el și soția sunt foarte îngrijorați și că le mulțumesc părinților Clarei. Și-a cerut scuze pentru deranj, a spus că s-au certat puțin, ca orice familie și Ana a reacționat exagerat, s-a speriat și a fugit. Că e foarte nerăbdător să vină să o liniștească și să o ia acasă.
Ana scria că ascultându-l s-a oprit din plâns. Era atât de frumos să-i audă tonul calm și drăgăstos vorbind despre ea, încât se liniștise, spera că o minune s-a întâmplat și de acum totul va fi bine, își dorea să meargă acasă. În 10 minute tatăl a ajuns să o ia. Mirosea foarte puternic a băutură. Dar zâmbea și vorbea calm. Ana s-a încălțat cu ceva de la Clara, tatăl Anei a mulțumit și s-a scuzat încă o dată, apoi au plecat. Pe drum, Ana a simțit cum mâna tatălui o strânge tare de încheietură, apoi a auzit cum îi spune printre dinții încleștați: ,,M-ai făcut de râs, panaramă ce ești! Vezi tu acasă, f... morții mă-tii!". Acasă a continuat scandalul de coșmar până la 5 dimineața. De data aceasta în camera sa. A fost făcută în toate felurile, amenințată că dacă o dată mai povestește cuiva sau mai fuge o va păți rău de tot. Ana și-a văzut mama leșinând, apoi readusă la viață de tată cu apă și palme peste față...
La scurt timp după seara aceea oribilă, Ana și Clara au avut ceva de împărțit ca între fete, la școală.
Un conflict spontan, iar Clara a avut proasta inspirație să-i spună Anei: ,,Ești rea ca bețivul de taică-tău!". În momentul acela furia, supărarea, frustrarea Anei au refulat ca un dop de șampanie sub forma unui pumn.
Ana a încheiat ceea ce mi-a scris cu faptul că s-a speriat și ea de reacția sa. Că îi pare extrem de rău pentru ce a făcut! Că i-a fost rușine de gestul său, de familia ei, de tatăl său, de viața sa...
Este adevărat că nu toate cazurile de agresivitate din școli ascund în spate o criză familială, dar majoritatea DA! Când este mediatizat un astfel de caz, se discută doar despre ,,spectacolul" pe care îl oferă, mai puțin despre ceea ce se află în spatele cortinei. Am scris acest articol, pentru că îmi doresc să ofer posibilitatea oricui de a vedea un astfel de incident din toate punctele sale de vedere. Nu-i așa că perspectiva se schimbă mult?
Nimeni nu se ocupă să descopere și să rezolve cauza. Nu avem o rețea de consilieri psihopedagogici bine pusă la punct și nici serviciile sociale nu sunt la un nivel acceptabil în România. Accentul se pune pe măsurile disciplinare din cadrul școlar, scăderea notei la purtare, completarea proceselor verbale, fără ca sistemul să ofere soluții de profunzime. Mai departe, se descurcă cine poate, cum poate.
Pentru cei care nu au norocul să găsească o ,,salvare" din situațiile în care se află, viitorul nu se arată prea luminos. Singuri, găsesc greu echilibrul. Cresc cu traume emoționale, dereglări grave de comportament, depresii, vicii sau abuzuri și se pun pe ei în pericol dar și pe alții. Ca să nu ne transformăm într-o societate din ce în ce mai ,,bolnavă" trebuie să ne creștem copiii sănătos. Iar în România violența domestică, cea care se întâmplă acasă, este în creștere (locul 4 în topul țărilor europene).
Conform Ministerului Educației în prezent, sunt încadrați 2.288 de consilieri în cabinete de asistență psihopedagogică, pentru un total de 2.751.233 elevi şi preşcolari din învățământul public de masă din țară. Vom vedea ce va fi din următorul an școlar, cu noua lege aplicată.
O analiză recentă a Organizației Salvați Copiii arată că bullying-ul afectează emoțional, an de an, sute de mii de elevi din România, care devin victime ale situațiilor de violență fizică și de amenințare sau ale mesajelor umilitoare transmise online (49%), asistă în calitate de martori (82%) sau recunosc că au comis ei înșiși astfel de fapte (27%). Peste 10.000 de situații de agresivitate au fost consemnate oficial în anul școlar precedent, o creștere cu 30%, dar numărul real este mult mai mare.
Revenind la Ana... acum este majoră, studentă la o facultate bună.
Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat după aceea, sprijinul meu a continuat în limitele în care am putut acționa. Cel mai bun lucru a fost că am încurajat-o să-și proiecteze obiectivele în viitor, să nu neglijeze școala și educația, să nu se îndoiască niciodată că este frumoasă, deșteaptă și bună. Să caute rațional soluții, care până la urmă s-au găsit.
Mama sa a reușit să-l convingă pe tată să o lase pe Ana să locuiască la bunica maternă, apoi tatăl a plecat să lucreze în străinătate. În 6 luni au reușit să ajungă la divorț. Mama s-a recăsătorit după un timp, iar Ana a aflat că va avea un frățior. Nu a fost ușor să se integreze în noua familie, dar lucrurile s-au îmbunătățit foarte mult pentru ea în anii următori și a putut să-și urmeze calea.
Însă câte povești similare au un final fericit și câte ,,Ane" există, despre care nimeni nu știe?!
