Fata mi-a atras atenția pentru că mirosea foarte tare a transpirație și a fum. În sinea mea m-am gândit că relația sa cu mama cu este extraordinară, cine știe din ce motiv...
Apoi am ajuns într-un mod natural să schimbăm câteva vorbe. A fost nevoie doar să mă arăt deschisă să o ascult.
Am discutat doar câteva minute cu această elevă de 14 ani și ceea ce mi-a spus mi s-a părut interesant de împărtășit. Cred că ne ajută pe noi, adulții, fie că este vorba despre profesori sau părinți, să înțelegem mai bine și alte perspective.
Dar, mai ales, să conștienizăm faptul că situația actuală în care cresc copiii noștri, în care a ajuns atmosfera din multe școli ni se datorează mai mult nouă, celor mari, decât lor. Când spun ,,celor mari" mă refer la toți cei implicați în educație, adică nu doar părinți și profesori, ci și decidenți, la cei care fac și aplică legi, reformează sistemul cu succes, sau din contră.
Eleva despre care vă povestesc mi-a spus așa: ,,Simt zi de zi că nimeni nu mă ascultă, că nimeni nu mă înțelege și că nimănui nu-i pasă cu adevărat. Nu ne întreabă nimeni ce am înțeles, dacă avem nevoie de ajutor, de fapt nu întreabă nimeni nimic...
Acasă, nimeni, nici mama și nici tata nu au timp să asculte problemele mele, discuțiile sunt mai mult cerințe: fă-ți temele, ai grijă să iei notă bună, vezi ce faci la Evaluarea Națională care urmează. Dacă aduc în discuție ceva, mama țipă și mă repede. Cu tata nu vorbesc niciodată, zice mereu că muncește, e obosit și să-l las în pace cu prostiile mele...
La școală, diriginta ne-a zis de la începutul anului: voi n-o să luați notă de trecere la Evaluarea Națională mai mult de 10% din clasă! Avem profesori care aruncă spre noi cu markerul sau cu cretă. O doamnă mi-a dat cu Catalogul în cap. Alt domn ne dă ,,castane". Avem și o profesoară de 82 de ani care uită. Doar la chimie avem o doamnă tânără, de 26 de ani, dar ne-a zis de la început că nimeni nu o să ia niciodată 10, că e o notă pentru Dumnezeu, iar 9 e pentru profesori!"
Despre lipsa comunicării dintre părinți și copii
Cred că cea mai mare problemă actuală dintre părinți și copii, care reiese și din ceea ce a spus eleva despre care vă povestesc, este lipsa comunicării. În multe cazuri este o consecință a lipsei de timp. Părinții muncesc mult, sunt stresați, iar seara în cele 2-3 ore pe care le au la dispoziție (poate) după treburile casnice, preferă să-și relaxeze mintea și trupul, în loc să asculte problemele copiilor.
Numai că problemele neascultate și nerezolvate nasc probleme mai mari. Indiferent cât de ocupați suntem și cât de multe lucruri trebuie să facem pentru bunăstarea familiei, nu trebuie să uităm prioritățile. Comunicarea este o prioritate, mai ales în prezent, când copiii noștri cresc într-o lume mult mai periculoasă, cu acces liber la multe lucruri dăunătoare, cu tentații fatale, într-un sistem defectuos (fie că vorbim de sistemul de învățământ, sănătate, justiție...).
Un exemplu a fost situația cu elevul de la ,,Ion Creangă", care și-a atacat profesoara de japoneză. Un copil de 16 ani care a scris exact ce faptă gravă se gândește să facă și care s-a interesat ce pedeapsă ar primi, care a sustras de acasă un cuțit de bucătărie, fără ca nimeni să observe.
Acest elev a scris pe un grup cu toți elevii din clasă ce are de gând. Oare NIMENI dintre colegii săi nu a povestit acasă părinților? Niciun copil nu a arătat ce lucruri grave se scriu pe grupul clasei unui adult din familia sa? Ce s-ar fi întâmplat dacă un singur părinte ar fi aflat despre gândurile acestui elev? Nu cumva ar fi anunțat personalul școlii și incidentul ar fi fost prevenit? Sau au fost elevi care au arătat adulților discuția, dar pericolul nu a fost sesizat sau vorbele elevului nu au fost luate în serios?
Lipsa de comunicare dintre copii și părinți mă sperie. Și cred că principalii vinovați suntem noi, adulții. Cred că trebuie să nu uităm să ascultăm problemele copilului de când este mic, chiar dacă ni se par fleacuri. Să ne abținem să facem glume pe seama lor. Să ne obișnuim să acționăm preventiv, nu după ce lucrurile se întâmplă. Să le acordăm, înainte de beneficiile materiale, ceea ce este mai important pentru copiii noștri: timp și atenție!
Doar așa se va construi o relație de încredere și copilul va crește sub semnul unei bune comunicări cu familia sa. Altfel, probabil că nu vom afla nici cu ce probleme se confruntă el, nici ce lucruri periculoase se scriu pe grupurile din care copilul nostru face parte.
Despre generalizare, motivare sau descurajare la școală
Din punctul meu de vedere, din câteva vorbe, reiese generalizarea cu care sunt tratați elevii în unele clase. Trebuie să învățăm că a motiva nu înseamnă să îi spui unui copil că nu o să poată, că nu va reuși, că nu e în stare, din contră! Se spune că un copil va deveni așa cum îi spunem că este.
Sunt studii care au demonstrat caracterul profetic al expresiilor adresate de părinți și profesori copilului. Când acest lucru se întâmplă nu doar cu un copil ci cu o clasă întreagă, este și mai limpede că cineva are nevoie să-și analizeze abordarea și să-și schimbe discursul de urgență.
Cuvintele au o putere uluitoare, de aceea ele trebuie să fie folosite în mod constructiv, nu în mod distructiv! Spunând unei clase întregi de elevi că nu vor reuși mai mult de 10% este ca și cum le semeni copiilor în minte eșecul, lipsa încrederii în sine, lipsa stimei de sine, teamă şi sentimentul de inferioritate.
Copiii au nevoie de motivație de calitate, încurajare, încredere. Cuvintele adulților care reprezintă modele pentru ei (părinți, profesori) îi pot doborî sau îi pot ajuta să ajungă la cea mai bună variantă a lor.
Am discutat adesea cu elevi care aveau la jumătate dintre materii note de 3,4,5 și 6. Dar aveau abilități deosebite la educație fizică, desen sau muzică. Cu toate acestea, indiferent cât de mult se străduiau, nu luau la anumiți profesori mai mult de nota 7. O notă ,,nemeritată", pentru că ei poate erau de nota 10, dar intervenea prejudecata profesorului de a pune o notă mare unui elev considerat ,,slab" în general...
Este un aspect pe care cred că trebuie să-l reconsiderăm și să descoperim ce este bun în fiecare copil. Apoi să încurajăm partea bună din el să strălucească. Fiecare are un talent deosebit, fiecare se pricepe mai bine la ceva anume. Este de datoria noastră, a adulților, să ne străduim să-i ajutăm să se descopere și să se dezvolte, în loc să-i descurajăm și să contribuim la o alterare emoțională. Prin generalizare și descurajare, obținem un eșec cu ecouri negative profunde.
Din perspectivă psihologică
Din perspectiva psihologiei educaționale, mesajul esențial care reiese este că ascultarea activă și comunicarea autentică dintre adulți și copii reprezintă fundamentul sănătății emoționale și al reușitei școlare. Studiile arată că lipsa comunicării afectează direct dezvoltarea stimei de sine, a motivației intrinseci și a sentimentului de siguranță al copilului. Copiii nu cresc doar din hrană și haine, ci mai ales din atenția, validarea și cuvintele pe care le primesc.
Pentru părinți, asta înseamnă că timpul de calitate – chiar și câteva minute zilnic de dialog real, fără reproșuri și fără grabă – are un impact incomparabil mai mare asupra echilibrului copilului decât orice investiție materială. Pentru profesori, înseamnă că fiecare cuvânt are putere modelatoare: predicțiile negative (efectul Pygmalion invers) devin bariere psihologice, în timp ce încurajarea și valorizarea punctelor forte pot transforma un elev „slab” într-un adult rezilient și capabil.
Pe scurt, copiii ajung să creadă ceea ce aud despre ei înșiși. Dacă aud că nu contează, se vor simți invizibili. Dacă aud că nu pot, vor renunța. Dar dacă aud că merită și că au potențial, își vor construi identitatea și viitorul pe această fundație.
Responsabilitatea noastră, ca adulți, nu este să ridicăm ziduri prin critici și etichete, ci să construim punți prin dialog, empatie și încurajare. Numai așa putem preveni eșecurile personale și colective și putem forma generații capabile să răspundă lumii cu încredere, curaj și echilibru.
