Cum necum, s-a descoperit că una dintre elevele dintr-o clasă a V-a, la care predam și eu, avea păduchi.
Imediat s-au luat măsuri, iar toată clasa a stat câteva zile acasă pentru tratamente. Când au revenit la școală, cu problema rezolvată, ceilalți copii se purtau cu ei de parcă aveau… ciuma.
Îi ocoleau, șușoteau, mai râdeau. Evident, avuseseră loc multe discuții, atât la școală, cât și acasă, pe la fiecare.
A venit ora mea la clasa cu pricina și, la un moment dat, aud niște șoapte: „Roag-o și pe doamna de Socială… roag-o!”.
Întreb despre ce e vorba, iar fata care era șefa clasei îmi spune:
- Doamna, vă rugăm… puteți să le spuneți și dumneavoastră celorlalți copii, pe la clase, că nu mai avem nimic? Le-a explicat și doamna dirigintă, am rugat și ceilalți profesori, dar tot se poartă cu noi ciudat. Nu ne simțim deloc bine...
- Atunci nu are rost să-i mai rog și eu, zic. Când se sună, ieșim toți rapid, pe holul școlii.
- De ce, doamna?
- O să vedeți.
Și când s-a sunat, am ieșit împreună pe holul școlii, unde am făcut, în văzul tuturor elevilor din școală, o îmbrățișare de grup.
Am mai și glumit câteva minute, stând foarte, foarte aproape, până s-a terminat recreația, ca să ne vadă chiar toți ceilalți elevi.
Din acel moment, nu s-a mai ferit nimeni de ei.
Pentru că, uneori, copiii nu fac ceea ce le spunem să facă, dar ne urmează exemplul. Influența noastră, a celor mai importanți adulți din viața lor, părinți sau profesori, contează mai mult decât credem!
Să ne comportăm așa cum am dori să se comporte copiii noștri și să-i lăsăm să ne observe. De multe ori… e suficient.
