O prietenă are fetița în clasa a VI-a și se plângea de dependența de telefon mobil și de faptul că timpul pe care îl petrec împreună este afectat de acest lucru. Nu dependența fiicei sale, ci a ei.
Spunea că, profesional, este legată de toate mijloacele de comunicare electronică și că inclusiv în vacanțe nu pleacă fără laptop. Bineînțeles, sunt ore în care ar putea să nu-și verifice mesajele și să stea de vorbă cu fiica ei, la un suc. Dar este băgată în zeci de grupuri de discuții: cu echipa de la muncă, grupul formal și cel informal, vecinele, grupul de la cursul de aranjamente florale, grupul fostelor colege de facultate și tot așa… multe!
Și simte că trebuie să dea câte un semn pe fiecare dintre ele: să râdă la o glumiță, să posteze un meme. Iar pentru asta mai taie din timpul familiei. Ca să nu pară „nu știu cum”, ca să nu se supere nimeni, o resimte ca pe o obligație morală…
I-am spus că o înțeleg. Așa gândeam și eu. Țineam aproape în toate grupurile în care eram inclusă. Până când, acum câțiva ani ani, când tata a avut brusc mari probleme de sănătate, care au culminat cu plecarea lui. Au fost câteva luni în care nu am mai știut nimic de grupurile de discuții și de nimic altceva decât de familia mea, de telefoane de ore întregi cu spitale și medici. Bonus, am bifat și un covid urât.
Când toate acestea au trecut și m-am trezit într-o liniște dureroasă, într-o perioadă de vindecare sufletească, mi-am dat seama că, în peste 95% dintre grupurile cărora le acordam atâta atenție, zilnic, nu a întrebat nimeni: „Hei, unde ai dispărut? Ești bine?”
Așa că, din câteva zeci de „cunoștințe” cu care țineam aproape online, am redus totul la doar câteva persoane care au alocat câtve secunde să întrebe ce-i cu mine, care nu depășesc numeric degetele de la o mână, oameni care mi-au arătat că le pasă, că nu păstrează legătura din complezență sau doar pentru că așa e conjunctura.
Mă țin de această nouă „politică” și îmi îndrept timpul și atenția doar acolo unde chiar contează.
La mine așa s-a întâmplat, fără să-mi propun. Dar poate fi un test bun pentru fiecare dintre noi: dacă ai dispărea pentru o vreme din toate grupurile din care faci parte, cine ar observa? Cine ar întreba, sincer, dacă ești bine? Pentru care dintre ei prezența ta contează cu adevărat?
Timpul, atenția și prezența noastră sunt cele mai valoroase lucruri pe care le avem. Să nu le risipim din teama că supărăm oameni care poate nici nu observă lipsa noastră.
Copiii noștri, familia, oamenii care ne iubesc cu adevărat nu trebuie să concureze cu notificările. Ei sunt viața reală. Nu puneți viața reală niciodată pe „mute”, pentru iluzii și aparențe.
