Am lăsat niște recipiente la reciclat, am așteptat puțin după o doamnă, iar în aceeași incintă era, relativ aproape, și un dozator de cafea.
Un adolescent cu gluga pe cap vrea să-și ia ceva. Din spatele lui, un domn în vârstă se uită spre ecranul aparatului, cu ochii mici, parcă totuși prea aproape. Băiatul se întoarce din reflex, să vadă cine îi suflă în ceafă și aude:
- Tinere, îmi prind urechile… Mă ajuți și pe mine după aceea să iau un ceai?
- Nu are ceai, să știți...din păcate.
- Altceva fără cafea are?
- Ciocolată caldă. (seniorul dă din cap că e bună și ciocolata caldă) Uitați, acesta e butonul. Apăsați o dată, așa..., îi arată băiatul, apăsând.
Aparatul eliberează un pahar. Miroase a ciocolată caldă, parfumul te binedispune instantaneu. Afară e un frig de-ți îngheață gândurile...
Băiatul ia paharul și i-l întinde domnului. Acesta tare surprins, zice:
- Ooo, mi-l dai mie? Stai atunci… Ia de aici cât trebuie.
Deschide un portofel din piele, puțin cojit. Se văd câteva bancnote.
- Ia una din asta de aici.
Băiatul refuză, îi spune că nu e nevoie și-i întinde ciocolata. Dar bărbatul îl prinde ușor de braț:
- Tinere, te rog eu, fă-mi plăcerea. Ca de la un bunic.
Și reușește să-l facă să ia una de 10 lei, până la urmă.
De ce v-am povestit asta? Am făcut abstracție de bani, de gestul în sine, de generozitatea dintre generații. Nu știu cum se întâmplă, dar eu mereu o văd, îmi iese în cale și o privesc ca pe un spectacol care îmi dă speranță.
De data aceasta m-a impresionat încrederea dintre doi oameni atât de diferiți și complet necunoscuți. Omul și-a deschis portofelul și l-a invitat pe băiat să ia cât trebuie.
Zilele acestea m-am întrebat de multe ori dacă mai există încredere. Și am avut motive.
Mama, femeie singură, a primit o echipă, de la o firmă autorizată, care i-a verificat o instalație din casă vreo 20 de minute fără să fie nevoie să schimbe nimic, apoi a taxat-o extrem de scump, fără să-i ofere bon. Și-au dat seama că se poate. Am insistat să primim bonul, de curiozitate, să văd ce scrie pe el și cum au justificat suma. În cele din urmă, de la sediul firmei, au putut să-mi ofere bonul emis doar pentru jumătate din sumă, restul fiind ,,șmecheria" meșterilor. Au returnat banii luați pe nedrept și nefacturați, cu scuzele de rigoare.
Sar la altă situație, o prietenă de vârsta mea, care a ales cariera și nu are familie, pentru că așa se simte ea împlinită, îmi povestea cât de greu îi este când trebuie să meargă cu mașina la service. Imediat ce ajunge pe rampă, apar „probleme” noi, neprevăzute. Mereu cere deviz înainte, dar ea se pregătește cu suma dublă, pentru că știe că urmează o jumuleală sigură. Nu are încredere pentru că mereu a plecat cu sentimentul că nu a fost o colaborare corectă.
Și încă o situație... o colegă de la un club sportiv a început să folosească lacătul la vestiar. Mereu o vedeam fără și spunea: nu vin cu lucruri de valoare la mine, las aici doar un hanorac și ochelarii. Telefonul îl iau cu mine în sală. Ce să-mi fure? Ochelarii?! Ochelarii, da. A rămas fără ei. Nu i-a recuperat.
Și atunci îmi dau seama de ceva important: încrederea dintre oameni a devenit fragilă. Nu mai e reflex, e excepție, e noroc.
Copiii și vârstnicii poate încă o mai oferă firesc. Adulții, aș spune că majoritatea nu prea. Pentru că noi am învățat din experiența prezentului că e mai bine să ne apărăm, să ne ferim, să presupunem răul înaintea binelui. Din prea multe dezamăgiri.
Poate că educația adevărată nu înseamnă doar să-i învățăm pe copii să nu aibă încredere în străini, ci și să creăm o lume în care încrederea să nu fie o greșeală.
Să fim noi oameni de încredere! Fiecare în pătrățica lui, în rutina zilnică, în fiecare interacțiune, în activitatea profesională și să-i influențăm și pe alții. Și să nu renunțăm la a oferi încredere, în ciuda dezamăgirilor.
Pentru că o societate în care bunătatea e naivitate, iar corectitudinea e slăbiciune, devine o societate plină de teamă și frustrare. Și nu așa ne dorim să fie lumea în care copiii noștri vor trăi ca adulți.
Momentele mici de încredere la care suntem martori, fie ele și între generații, nu sunt întâmplătoare. Sunt semne că încă se poate!
