Am fost într-un loc public și, imediat ce am intrat, chiar în urma unei doamne grăbite, l-am întâlnit pe domnul de la pază, în uniformă, trecut de a doua tinerețe.
Dădea cu mopul pe gresia din fața noastră, plină de dâre de noroi.
Doamna dinaintea mea a mers mai departe, în viteză, lăsând alte urme de pantofi pe porțiunea deja ștearsă. Omul a mai șters puțin, apoi s-a oprit. Și-a dat seama că urmez eu, a ridicat privirea și s-a uitat fix la mine, parcă să știe ce să facă.
Îi spun:
- Trec pe margine, ca să nu o luați de la capăt din cauza mea.
Zice:
- Da, mulțumesc, dar numai puțin să trec dincolo… Știți, nu e treaba mea să fac asta, dar nu pot să rabd. Colega care se ocupă are liber două zile și dau eu, că nu pot să privesc mizeria toată ziua și să las așa.
Fac o glumă, încurajatoare:
- Frumos din partea dumneavoastră. Meritați o primă din partea angajatorului.
- Ei, n-am să văd… sper doar să nu mă dea afară că am făcut ce nu trebuie. Și nici colegei nu-i spun, o să creadă că-i iau din atribuții. Și ea ține cu dinții de locul de muncă, are copii,…e fată bună, dar, cu vremurile astea tulburi, totul se interpretează...
Îi urez domnului o zi bună, trec pe margine pe vârfuri și merg mai departe.
Dar rămân cu gândul acesta.
Câți oameni sunt dispuși să curețe mizeriile altora, să le transforme în ceva curat și frumos, fără mulțumiri, fără beneficii, fără să fie „treaba lor”? Doar din principiu. Pentru că așa simt ei, să facă bine în locul din jurul lor.
Se spune că adevăratul caracter nu se vede atunci când știm că suntem observați, ci atunci când acționăm în tăcere. Iar emoțional… cred că lumea ar arăta altfel dacă fiecare ar curăța, măcar puțin, mizeria pe care o întâlnește, în loc să lase urme peste urme, peste urme.
Bineînțeles că nu putem schimba tot.
Dar fiecare ,,podea" curățată „care nu era în fișa postului” schimbă ceva în bine, în noi, în oamenii de lângă noi, în lume.
