Articolul acesta nu e ca să vă arăt ceva, ci ca să vă aduc aminte de ceva.
Nu mă dau în vânt după trenduri. Dar uneori notificările te bat la cap să ții pasul cu valul, ca să nu „dispari din flux”. Așa că, până la urmă, am zis: hai să-l fac pe ăsta, cu 2016–2026, trebuie doar să caut o poză de atunci, nu e mare lucru.
Și l-am făcut... Vreo două ore, singură, cu sute de poze și clipe din viața noastră, organizate frumos în albume pe care nu le-am mai deschis de foarte mulți ani. Încercați!
Am retrăit o mulțime de momente speciale. Mi-am dat seama, încă o dată, cât de repede trece timpul… și cât de repede ne cresc copiii.
Mă uitam la copilul mic din poze și parcă îi auzeam râsul lângă mine. Îi auzeam vocea aceea „Disney”, cu o claritate incredibilă, doar închizând ochii. Apoi îi deschideam… și realizam că e în camera alăturată. Mai înalt ca mine. Cu voce de adolescent.
Uneori nu avem timp să ne bucurăm de toate momentele exact atunci când se întâmplă. Suntem obosiți, grăbiți, cu mintea în altă parte, avem multe de făcut. Dar timpul nu stă pe loc. Și, la un moment dat, clipim… și ne trezim peste 3, 5, 10 ani.
Nici n-am apucat să aleg poze sau să postez și trendul acesta mi-a reamintit ceva esențial: cât de important e să savurăm fiecare clipă. Chiar și când suntem obosiți. Chiar și când copilul are o zi mai proastă, e morocănos sau greu de mulțumit.
Pentru că, la final, asta contează: că suntem acolo. Împreună. Într-o etapă fragilă și minunată, care trece imediat, din ceea ce înseamnă viața.
Așa că merită să-l faceți, chiar dacă nu se lasă cu postare!
Pentru mine, asta a fost adevărata semnificație a acestui trend. Nu postarea în sine. Postarea e doar un pretext. O invitație pentru voi să scotociți prin albumele foto. Poate fi o experiență revelatoare, căci val de emoții vă spun că va fi cu siguranță.
Ca să pun totuși și ceva imagini, am ales câteva poze la întâmplare. Nu neapărat cele mai reușite, cele mai emoționante sau cele mai importante, că pe acelea le păstrez doar pentru noi.
Și, ca să fie treaba treabă, m-am dus până în 2006. E un an special pentru noi, pentru că atunci a început, de fapt, povestea noastră de familie.
În 2006 eram în ultimul an de master. Un an care începuse cu multe schimbări. Îmi schimbasem inclusiv locul de muncă, de la un trust de presă la altul, unde îmi negociasem, pentru prima dată, un salariu mare. Locuiam cu chirie, împreună cu cea mai bună prietenă din facultate, și în vara aceea eram mai mult prin Vama Veche. Cu sau fără cazare, nu conta. În poză participam la un concurs de karaoke, pe terasa unei cârciumi din Vamă. N-am voce, n-am talent, dar am câștigat concursul, premiul (berea gratis, mi-au dat două, probabil ca să tac) și… inima soțului meu. Îl știam de ceva timp. Lucrasem împreună. Se întorsese de curând din America și mi se părea mult prea exuberant pentru gustul meu. Le-am și spus unor prieteni, foarte convinsă: „Mare fraieră care s-o mărita cu el.” Mult mai târziu aveam să aflu că și el spusese, despre mine, unei cunoștințe comune, pe vremea când mă știa doar de la distanță: „Cu fata aceea vreau să mă însor.” Viața are un simț al umorului impecabil.
Anul 2016 a fost tot un an al schimbărilor. Fusesem angajat. Fusesem antreprenor. Avusesem succes. Și, fără niciun regret, renunțasem la afacerea mea ca să fiu mamă. Dar acum copilul avea cinci ani. Mergeam la foarte multe cursuri, activități, spectacole, teatre pentru copii. La tot ce apărea nou. Mă distram foarte tare, cot la cot cu el, savuram momentele.
Atunci am început colaborările cu grădinițele și centrele de cursuri, aproape firesc și am redescoperit drumul spre cariera didactică. Am lucrat la grădinița în care era și copilul meu. Apoi la școlile la care a învățat. Și tot așa, cu mici excepții am ținut pasul împreună câțiva ani. Așa am reușit să îmbin vocația mea profesională cu statutul de mămică.
Acum, în 2026, trag linie și sunt recunoscătoare. M-am putut ocupa în sfârșit în ultimii ani și de pasiunile mele, pe lângă carieră și de familie. Am învățat enorm în anii petrecuți la catedră și prin cabinetele de consiliere școlară, iar teoria învățată a căpătat sens. Am publicat 8 titluri dintre care 6 pentru copii, care au ajuns în toate librăriile din țară și am primit apreciere. Am participat la târguri de carte și am avut lansări în librăria preferată, librăria Mihai Eminescu. M-am simțit minunat. Am construit un blog personal. Am reușit să trăiesc din scris, lucru deloc ușor și deloc garantat. Cunosc zilnic oameni minunați cu care interacționez aici, pe pagina mea. Și, foarte important, mă țin serios de vreo doi ani de sport, așa că pot spune că, 20 de ani mai târziu, mă simt exact ca în 2006, poate chiar mai bine.
Au fost și multe momente grele, pierderi, decizii greșite, oameni dragi care au plecat în ultimii 10 ani, printre care și tata. Nimic nu te poate pregăti pentru așa ceva.
Dar, dincolo de toate lucrurile bune și rele, dincolo de toate realizările și eșecurile, continui zi de zi să construiesc cel mai important ,,proiect" și să trăiesc cel mai frumos vis.
O familie împlinită.
PS. Vă dau provocarea mai departe și dacă aveți timp și chef să povestiți, abia aștept să citesc în comentarii.
