Generațiile noastre, cei care avem acum 35-45-50 de ani, n-au avut părinți prea preocupați de „parenting”.
Nu se vorbea când eram noi mici, atât de mult, despre emoții, despre validare, despre cum trebuie să discuți cu copilul tău. Aceste detalii veneau din instinct, dacă veneau.
Părinții nu ne spuneau zilnic „te iubesc” sau nu ne spuneau niciodată. Poate că unii dintre noi nici nu erau îmbrățișați.
Și totuși… am fost și noi iubiți. Altfel.
Prin prăjiturica luată din propria farfurie și împinsă discret spre copil. Prin „ia tu, mamă, că mie nu-mi trebuie”.
Lucruri mici, tăcute, care nu apăreau în cărți, dar reprezentau porniri naturale și transmiteau sentimente.
Pentru mine, una dintre aceste dovezi de iubire e punga de leuștean congelat, cu eticheta scrisă de mână. Deși se găsește la magazin, proaspăt sau uscat, nu e ca cel de la mama.
Mama care-mi dă și acum pungi și punguțe, atent pregătite: verdeață de toate felurile, legume pregătite pentru ciorbă, foi de varză murată, toate ca „să fie acolo”. Bineînțeles că nu trebuie. Nu e nevoie. Nu sunt lucruri greu de găsit și nici nu facem vreo mare economie.
Dar nu despre asta e vorba. E despre afecțiune, despre legătura emoțională care se transformă, dar nu dispare niciodată. Despre cordonul ombilical care, chiar dacă se taie la naștere, rămâne cumva… nevăzut.
Sunt convinsă că nu sunt singura care are prin congelator sau prin cămară astfel de „dovezi de iubire”.
