Fetița din poză mi-a dat viață, iar femeia din poză m-a crescut.
Bărbatul din poză și-a dorit mult să mă cunoască. M-a iubit înainte să mă nasc, a visat la cum voi fi când voi apărea pe lume. Dar am apărut când a vrut Dumnezeu, mai târziu decât și-ar fi dorit el: la vreo 2–3 ani după ce plecase din această lume. Așa că nu ne-am cunoscut fizic.
Eu am crescut însă cu poza lui pe un raft din sufragerie și ascultând poveștile tuturor despre bunicul. Un om extraordinar de bun, așa cum rar întâlnești, spuneau despre el. Iar povestea de dragoste dintre el și bunica a fost mereu un adevărat punct de reper, pentru toată familia.
Bunicii mei nu s-au gândit vreodată că, la un moment dat, cineva va scrie despre ei într-o postare publică, cum fac eu acum. Și că povestea lor va fi citită de mulți oameni și poate vor deveni sursă de inspirație. Așa cum sunt pentru mine.
Fac asta pentru că mă gândesc la ei mai ales când viața nu e atât de roz.
Au trecut prin greutăți uriașe și, cu toate acestea, nimeni din familie nu-și amintește vreo ceartă serioasă, vreo jignire sau o vorbă spusă la nervi între ei. Nu și-au lovit copiii, nu și-au luat necazurile pe ei și au reușit, fără cursuri de parenting sau educație aleasă, să-i crească impunându-se cu blândețe, să se facă iubiți și ascultați din respect și prin afecțiune.
S-au născut și au locuit în Turtucaia, au întemeiat devreme o familie și au trăit o perioadă la Ruse. Bunicul, fiu de preot, era pescar. Avea bărci și o afacere cu pește.
Au trecut printr-un cutremur major, devastator, de peste 7, prin 1940, iar apoi prima lor fetiță a murit dintr-o simplă răceală care s-a complicat, la doar 5–6 luni. Apoi au mai avut încă patru copii.
În anii ’40, teritoriul românesc pe care se aflau a devenit bulgăresc, în urma unui pact. Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, a forțat România să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul). Acest acord, impus sub presiunea Axei, a inclus un schimb obligatoriu de populație, prin care peste 100.000 de români au părăsit teritoriul cedat, iar aproximativ 62.000 de bulgari au fost relocați.
Printre ei au fost și bunicii mei, care aveau atunci 3 copii mici.
Trupele au intrat în sat și li s-a spus clar: „Cine vrea să plece în România, să plece până dimineață. Cine rămâne, să știe că nu va fi bine.” Și n-a fost!
Bunicul făcuse armata la români și a simțit că e greșit să rămână pe un pământ care nu mai era al lor. La prima „strigare”, a avut inspirația să-și ia nevasta și copiii mici, să se urce în cea mai bună barcă de pescuit pe care o avea, cu doar câteva lucruri, și să plece noaptea, pe apă, spre necunoscut. A lăsat în urmă casa, gospodăria, animalele, toată munca. Fără să privească înapoi. A știut că viețile lor sunt mai importante.
Cei care n-au plecat atunci au fost urcați mai târziu cu forța, prea mulți într-o barcă, sub amenințarea armelor. Pe celălalt mal nu au mai fost primiți. Au murit familii întregi: femei gravide, copii mici.
După război, la ani distanță, bunicii mei s-au întors să vadă locurile lăsate în urmă. Iar familiile găsite acolo le-au povestit cât de greu le fusese și lor, alungate din Tulcea și aduse cu forța în Turtucaia. Durerea nu avea naționalitate.
După ce au ajuns cu barca pe malul celălalt al Dunării, au început o viață nouă, de la zero, într-un sat mic, pe malul unui râu. Au construit o casă din chirpici, pe care au transformat-o, în timp, într-un cămin cu prispă și grădină plină.
Nu știu cum reușea bunica să se descurce, cu trei copii mici, fără scutece, fără electrocasnice, fără baie cu gresie și faianță, fără trotuare și străzi asfaltate, fără medicamente minune, fără nimic din ce ne ușurează azi viața.
Bunicul a rămas pescar, iar asta l-a ajutat să ajungă un om respectabil în satul care se aproviziona de la el cu pește, să-și așeze frumos noua gospodărie, iar după câțiva ani, la începutul anilor 50, s-a născut mama, al patrulea copil, mezina familiei. Frații ei erau deja mari, pe punctul de a pleca din sânul familiei.
Mama a fost feblețea bunicului! Muncea cot la cot cu el. Se trezeau împreună la 3–4 dimineața pentru a merge la pescuit.
Îmi imaginez fetița din poză, la 10–12 ani, cu picioarele goale în apă, noaptea sub clar de lună, înainte să se crape de ziuă.
Greu de dus, foarte greu! Și totuși mergea și la școală. Înțeleg de ce mama este o femeie atât de puternică care-mi dă și mie putere, de câte ori am nevoie.
Dar tot acest greu a transformat în timp conexiunea dintre mama și bunicul într-una cu totul și cu totul specială, până în ultima clipă, mulți ani mai târziu, când el și-a luat rămas bun înainte de a părăsi această lume, sărutându-i mâinile.
Când am venit eu pe lume, bunica era văduvă de câțiva ani și avea aproape 70. Trăise o viață grea. Crescuse patru copii și câțiva nepoți. Poate majoritatea femeilor într-o astfel de etapă a vieții lor și-ar fi dorit doar liniște și tihnă. Dar ea nu a ezitat să lase tot și să vină la oraș, să mă crească și pe mine.
M-a crescut de la naștere până la 14 ani, chiar dacă părinții mei erau și ei prin preajmă. Ea a fost omul de bază. Bunica, o femeie cu o inimă uriașă, știa să iubească autentic, fără să o învețe nimeni. Toată viața ei a fost una simplă, foarte grea dar și frumoasă. Nu știu exact câte clase avea. Știa însă să scrie caligrafic și citea mult. Nu călătorea, nu mergea la evenimente culturale, nu avea diplome. Mergea doar la biserică, o dată pe săptămână.
Dar avea batistă albă brodată, bluze apretate, părul strâns perfect în coc, câteva ținute „bune” pentru ocazii speciale, alese cu gust, o singură geantă, dar de calitate. Și era mereu curată, dreaptă, demnă.
Bunica nu s-a stins de bătrânețe. La peste 80 de ani, fără probleme de sănătate, întorcându-se de la biserică, pe culoarea verde a semaforului, a fost lovită de o mașină condusă de un bărbat tânăr, distras de amanta care se afla alături de el în mașină. Acasă îl aștepta soția, însărcinată în ultimul trimestru.
După asta, bunica a mai trăit două săptămâni.
Două săptămâni în care ne-a dat tuturor o lecție. La pat, cu bazinul fracturat și leziuni interne, a cântat zilnic, a zâmbit senin, ne-a liniștit din vorbe, a spus că nu e tristă dacă o fi să ,,se ducă la Domnul" căci abia așteaptă să-și revadă soțul și bebelușul pierdut cu mulți ani în urmă.
Și, mai presus de toate, ne-a rugat să-l iertăm pe cel care a lovit-o. L-a primit în vizită și l-a povățuit cu înțelepciune să fie un soț și un tată bun.
Când viața mă apasă, mă mai întorc cu gândul la ei și la povestea lor, plină de blândețe, iertare și dragoste până la capăt.
La oamenii care au pierdut tot, dar n-au pierdut nimic din ce contează. Ștefana și Nicolae.
