În magazinul care începe cu p și se termină cu o, la casa de marcat.
Mama, cu sacou și cartela de acces încă prinsă de curea.
Băiețelul, în jur de 6-7 ani, prezent, atent, sociabil. O salută și el pe vânzătoare când le vine rândul și în timp ce aceasta scanează cu răbdare produsele și le așează într-o pungă, are loc următoarea conversație:
- Mami, o să pot să văd și eu ce este în acea cutie?
Mami nu răspunde nimic. Copilul insistă. Vorbește frumos, clar, cu un ton calm:
- Te rog, ai să-mi arăți și mie ce i-ai luat lui tati?
De data aceasta se aude un răspuns, foarte tăios:
- Nu mă mai înnebuni, gata, vorbim în mașină!
Băiețelul, cu vocea la fel de liniștită, continuă:
- Ai să faci cum ai făcut cu Cristi, nu-i așa? Ai să-i pregătești tu singură cadoul, iar eu n-am să știu nimic, nici măcar ce pui acolo. Nu crezi că ar trebui să fiu și eu implicat? Cristi e prietenul meu. Iar acum cumperi ceva pentru tati și faci exact la fel.
Mama:
- N-ai tăcut? Ți-am spus ce i-am luat lui Cristi când ne-am întors acasă de la petrecere, ai uitat?
Copilul cu voce stinsă, uitându-se în jos:
- N-am uitat, dar degeaba, a fost prea târziu... Nu o să conteze și părerea mea niciodată pentru tine, este foarte clar.
Între timp mama termină de plătit și pleacă împreună.
Speram în gând ca scena să fie doar o aparență, ca mama să vorbească în mașină cu el despre tot ce-l frământă, să-l implice, să-i arate ce a ales în cutia pentru tati, să-i ofere deschidere acestui copil inteligent, atent, comunicativ, care simte greșelile celor mari și care le încasează cu prețul sănătății sale emoționale.
Dar, înainte ca ușile glisante să se deschidă, se aude pe tonul țipat:
- Ți-am zis să taci dracului, m-ai făcut de râs aici!
Știu că sunt cazuri izolate, dar sentimentul de nepuțintă atunci când ești spectator, pur și simplu nu ai ce face, este dezolant.
În spatele acestor momente se poate rupe ceva profund și greu de reparat. Copiii nu cer mult, doar să fie ascultați, validați, implicați. În lipsa acestor gesturi mici, dar esențiale, rămân cu răni tăcute și cu mesaje dureroase despre cât (nu) contează.
Sper să ne amintim toți să ne oprim măcar o clipă pe zi din goana noastră de oameni mari și să privim cu sinceritate în ochii copiilor.
Să-i ascultăm cu adevărat 5 minute. Să ne reamintim că a fi părinte nu presupune perfecțiune, ci prezență, empatie și capacitatea de a acționa pentru binele copiilor noștri. Conștientizarea este primul pas.
Restul vine cu iubire și practică.
