Conversație între un băiețel de 5-6 ani și mama sa.
Băiețelul:
- Mami, să-ți spun ceva. Azi la karate, Cosmin a făcut pipi pe el.
Mama îi răspunde:
- Vai, dar ce urât! Cosmin a fost un băiat rău. Cred că au râs toți copiii de el! Nu e frumos să faci așa ceva.
Adevărul este că nu a fost un copil rău. Sigur nu și-a dorit să facă pe el, s-a întâmplat pentru că a avut o problemă. Probabil s-a simțit foarte jenat că s-a întâmplat așa. Iar ceilalți copii nu ar avea de ce să râdă.
Dacă trasăm direcția ca părinți către acest tip de percepție și comportament, degeaba le spunem mai târziu copiilor noștri, la gimnaziu de exemplu, să fie buni, empatici, să-i trateze corect și cu respect pe ceilalți, să nu-i umilească, să ceară ajutorul celor în măsură să intervină, când este cazul.
Le putem spune, și le tot putem spune, cum trebuie să fie, fără efect!
Pentru că ceea ce-i învață cu adevărat eficient pe copii este propriul nostru exemplu de comportament, pe care ei îl urmăresc ani de zile, de când sunt foarte mici și și-l însușesc în mod natural, ca pe ceva firesc.
Dacă vrem să creștem copii buni, corecți și cu bun-simț, trebuie înainte de toate să trăim și să fim astfel!
