M-am văzut cu o prietenă la ea acasă.
Înainte să ajung, m-am oprit pe drum și am luat de la un shop cu cafea, un frappe și un expresso.
Ajung la destinație, iau cu tăvița de carton cele două pahare și dau să intru imediat în bloc, dar mă potrivesc cu o proaspătă mămică care se chinuia să deschidă ușa, ținând de cărucior. Îi fac semn că deschid eu, ne înțelegem din priviri, trage căruciorul puțin înapoi și apoi intrăm, păstrând buna colaborare și la intrarea în lift.
Nu pot să nu observ câteva detalii. Părul nespălat prins într-un coc, tricoul șifonat, cearcăne, dar cu zâmbetul acela împlinit care m-a teleportat instantaneu acum 14 ani, când eram și eu în aceeași situație și orice duș sau sandviș făcute, pentru mine însemnau o adevărată provocare.
Cum pornește liftul, o întreb dacă și-a băut azi cafeaua. Îmi spune că nu a reușit...luna aceasta.
Știu prea bine ce înseamnă și-i întind fără ezitare tăvița cu cele două pahare, spunându-i că mi-ar face mie o mare plăcere dacă le-ar accepta și că tocmai le-am luat (îi spun de unde). Era oricum și bonul prins în tăviță, putea să vadă că nu e nimic dubios.
Am simțit-o puțin dezorientată și am adăugat:
,,Te rog să le iei, dacă le vrei... din solidaritate, ca de la mamă la mamă. Știu prin ce treci acum, e super frumos dar e al naibii de greu, te înțeleg, am fost acolo, e atât de important să nu uităm de noi!"
Le-a luat și știu câtă relaxare poate să aducă în viața unei mame de bebe, ultra ocupată să fie mamă, un gest mic, simplu, banal...dar mai ales senzația neprețuită că cineva te înțelege și îți spune o vorbă de susținere în efortul uriaș pe care îl faci pentru că vrei, pentru că simți. S-a emoționat, dar am înțeles și asta atât de bine.
Îmi amintesc că, la un moment dat, cu cei 14 ani în urmă când eram și eu ca ea, mi s-a întâmplat fix același lucru. Avea bebele meu 2-3 luni, soțul se întorsese de vreo 3-4 săptămâni la lucru, după o perioadă lungă de concediu în care am fost împreună, cot la cot, zi și noapte, la datorie. Noaptea dormeam amândoi foarte puțin, cu treziri dese, ne ocupam cu rândul de cel mic.
Dar ziua eram singură cu copilul și nu prea mai știam pe ce lume mă aflu, nu aveam timp să fac absolut nimic pentru mine, uneori nici să mănânc. Cafeaua, fără de care credeam că nu pot trăi devenise o întâmplare fericită.
Și la un moment dat, urc în lift cu căruciorul, cu veșnicul coc prins în grabă în vârful capului, blugii cei mai comozi, un tricou basic șifonat, obosită de vedeam stele verzi.
După mine prinde liftul și vecina mea, țiplă pe tocuri, cu o tăviță de cafea în mână, wow ce parfum avea cafeaua aia! Era cea mai bună cafea din lume în momentul ăla.
Și mă întreabă:
- Ce faci, ați fost la plimbărică?
Zic:
- Da, l-am scos puțin la aer. Tu ce faci, de la muncă?
Ea spune, aranjându-și bretonul în oglindă:
- Daa, super obosită sunt, de la muncă. Măcar tu STAI acasă! Eu...
Noroc că a coborât, că în mintea mea a început să ruleze brusc coloana sonoră din filmul Psycho...
Am perceput atunci replica ei și încărcătura cu care a spus-o exact ca pe o lovitură dură. Femeia aceea nu înțelegea nimic și nu și-a imaginat modul dramatic de supărător în care a sunat ,,stai acasă" pentru mine, căci numai de stat nu era vorba...
Și uite cum s-a întors roata, cum am avut cumva șansa/pansament să tratez pe cineva, ani de zile mai tîrziu, așa cum mi-aș fi dorit să fiu eu tratată atunci, cu bunătate, cu înțelegere.
De multe ori m-am dus cu gândul la momentele în care mi-a fost greu în viață sau am crezut că nu mai pot și m-am încurajat singură. Eu, cea din prezent, invizibilă pentru cea de atunci, spunându-i, într-un gând, dintr-o amintire: ,,Hai că poți, îți spun eu că ești mai tare decât crezi acum, ai puterea să faci asta!".
Pentru că noi suntem primii și cei mai apropiați oameni care trebuie să ne tratăm cu înțelegere și să facem să ne fie mai bine!
