Se spune că nu trebuie să-ți fie rușine cu părinții pe care îi ai, indiferent cum sunt ei.
După ce am lucrat în învățământ, pot spune că nu e chiar așa, iar realitatea este uneori mai nuanțată.
Am întâlnit copii care treceau prin momente dificile, nu din lipsă de iubire față de părinții lor, ci din cauza modului în care aceștia alegeau să se prezinte la școală, în spațiul public, acolo unde copilul se simțea vulnerabil și expus.
Îmi amintesc de o elevă căreia îi crăpa obrazul de rușine, din cauza aparițiilor repetate ale tatălui său în stare de ebrietate la școală. De o altă fată care, deși o iubea pe mama ei, își dorea ca aceasta să nu mai vină la ședințele cu părinții în colanți și șlapi din plastic.
De un băiat cu rezultate excelente, care stătea cu ochii în pământ în timp ce mama lui vorbea tare, întrerupând, acaparând discuția și ignorând complet cuvintele frumoase pe care noi, cadrele didactice i le adresam despre copil, de parcă nici nu le auzea. Îl critica încontinuu.
Sau de o elevă care se rușina vizibil, pentru că mama ei apărea extrem de neîngrijită, purtând haine pătate și având unghii murdare, nu din cauza situației materiale, care era una bună, ci pentru că nu acorda atenție acestor detalii.
Adesea, părinții sunt invitați la ședințe, evenimente școlare, fie festivități, fie întâlniri formale, fie își încurajează copiii cu prezența la diverse acțiuni și activități.
Și, de aceea, las aici o invitație la reflecție: dacă urmează să participați la o astfel de ocazie, gândiți-vă înainte de a pleca, la cum s-ar simți copilul să vă aibă alături. Uneori, un minim efort de a fi prezenți cu demnitate și respect pentru context poate însemna enorm pentru încrederea copilului și mai ales pentru relația părinte-copil.
Nu e vorba despre aparențe, nici despre stilul fiecăruia sau despre a judeca. E vorba de baza aceea simplă care ține de bun-simț, de acel respect reciproc și despre dorința de a fi alături de copil, în adevăratul sens, fără a-i adăuga o povară emoțională în plus.
