Am participat recent la un atelier desfășurat în mai multe sesiuni, alături de o colaboratoare dragă, îmi e și prietenă.
Ne-am organizat să mergem și să ne întoarcem împreună, iar într-una dintre zile, la întoarcere, m-a rugat să trecem pe la ea câteva minute. Discutaserăm despre o carte pe care urma să mi-o împrumute.
– Hai, urcă puțin, să-l cunoști pe Pascal!, mi-a spus zâmbind.
Pascal e motanul. Elegant, curios și cu nume de filosof, dar asta e altă poveste.
Cum intrăm în scara blocului, fix la momentul potrivit, iese dintr-un apartament de la parter o doamnă foarte în vârstă, cu un bol acoperit în mână. Parfumul mâncării m-a izbit din plin, pentru că îmi era familiar din copilărie.
– Fata mamii, ia uite ce chifteluțe bune am făcut! Mi-au ieșit ex-cep-ți-o-nal! Ia, te rog, sunt calde încă!, i-a spus femeia pietenei mele, cu ochii strălucind.
Amica mea le-a primit cu un zâmbet larg:
– Mulțumesc mult, doamna Corina!
A îmbrățișat-o, i-a mulțumit din suflet și mi-a spus tare mie că dânsa face cea mai gustoasă mâncare din lume.
Doamna în vârstă era în extaz!
Când am intrat în casă, curiozitatea m-a împins să întreb:
– Dar... tu nu ești vegetariană convinsă?
A zâmbit:
– Ba da, și încă sunt.
– Și atunci...?, am zâmbit și eu, gândindu-mă ce naturală fusese mai devreme.
Mi-a explicat:
– Doamna Corina nu are nevoie să știe asta. Are nevoie să se simtă utilă, valoroasă, așteptată. Cum să-i răpesc eu bucuria de a găti și de a dărui? Este tot ce i-a mai rămas de când soțul a murit, iar copiii și nepoții sunt plecați departe, în altă țară. În fiecare săptămână, nu există să nu mă aștepte cu o farfurie de mâncare. Asta e fericirea ei, plăcerea ei cea mai mare...
Am tăcut. M-am uitat la Pascal, motanul, cum torcea liniștit pe fotoliu, constatând că uneori afecțiunea nu înseamnă să spui tot adevărul, ci să lași adevărul să se plece cu blândețe în fața unui gest omenesc, cald, de compasiunea, care ține loc de familie.
Doamna Corina credea că oferă ceva și asta o bucura nespus, dar de fapt primea.
