Fiul meu a primit cadou o bicicletă! Bucurie mare... pentru vreo 5 minute.
Apoi și-a dat seama (pentru a treia oară, cred :) că plimbările cu bicicleta nu sunt chiar pasiunea lui. Așa că, după câteva încercări diplomatice, ne-a convins să-l ajutăm s-o vândă, ca să-și ia altceva.
Soțul meu s-a mobilizat: a făcut poze, a postat anunțul, punând bicicleta la vânzare cu aproape jumătate din prețul din magazin. Ne-am gândit că e ca nouă, va ajunge tot la un adolescent și ne-am dorit să fie o ocazie și să se bucure cine o ia.
L-a contactat cineva interesat, au schimbat câteva mesaje, s-au înțeles pentru o întâlnire. Numai că... ora aleasă nu-i permitea soțului meu să ajungă, așa că a apelat la un prieten bun care locuiește în zonă, om de bază. A zis „Mă ocup eu, nicio problemă!”
Seara, trece omul pe la noi să ne aducă banii, 700 lei.
Îl servim cu ceva, vorbim un pic, zice: „Totul a mers ok. Uite banii.”
Scoate 600 lei, își amintește ceva, se uită în portofel, mai adaugă 100 și zice: „Stai, că uitasem, acum e bine!”
Dar parcă ceva nu se lega sau era ceva ce nu spunea. Ne-am gândit: să nu fi dat peste vreun bisnițar dubios? L-o fi pus să lase la preț? Poate s-a confruntat cu probleme...
Și atunci ne zice:
„Era un băiat de vreo 15-16 ani. Cu el ai vorbit prin mesaje. Își dorea mult de tot bicicleta. Venise cu mama lui, dar femeia i-a zis clar de acasă că nu are mai mult de 600 lei, atât reușise să pună deoparte ca să-i împlinească dorința. El tot spera s-o convingă, dar ea chiar n-avea de unde. Și... n-am putut să-l las. Am pus eu diferența.”
Bineînțeles că ne-am bucurat că bicicleta chiar a ajuns unde trebuie și nu l-am lăsat să contribuie. Ba l-am și certat că nu a zis din prima, înainte de a-i mulțumi pentru sprijin și gestul său.
Am povestit doar așa, ca să mă laud cu ce prieteni avem. Și ce oameni frumoși mai există. Genul ăla de oameni care fac binele fără să facă tam-tam.
Și da, copilul acela o să meargă de-acum pe bicicletă. Cu zâmbetul până la urechi. Pentru că cineva, undeva, a ales să fie OM.
