Trec pe la un magazin cu de toate, să iau niște baterii.
Coadă de două-trei persoane. În fața mea, un puști de vreo 16-17 ani.
Îi vine rândul și-l văd că se apleacă și ridică ceva: o bancnotă de 50 de lei, pe care i-o întinde vânzătoarei:
– Vedeți că v-au căzut niște bani.
Vânzătoarea ia bancnota, întreabă unde erau, rămâne puțin pe gânduri și zice:
– Ai doamnei sunt... care a plătit, doamna care tocmai a ieșit... Ah, doamnă! (strigă după ea).
Degeaba, ușile glisante se închiseseră deja. Doamna nu avea cum să audă, iar vânzătoarea nu putea pleca din magazin.
Domnul din spatele meu zice:
– Stați, că merg eu după dânsa!
Și o rupe la fugă.
După câteva secunde se întoarce, împreună cu doamna care pierduse restul.
Vânzătoarea își cere scuze, lăsase banii și bonul pe tejghea, iar când împachetase hainele cumpărate de clientă, bancnota căzuse pe podea. Doamna îi spune că îi pare rău că nu a fost mai atentă, că e vina ei, trebuia să-și verifice restul.
Amândouă îi mulțumesc băiatului care găsise banii și domnului de la coadă. Își cer împreună scuze că au încetinit coada și unii dintre noi am fost nevoiți să așteptăm puțin.
A fost așa o atmosferă pozitivă... Și m-am gândit cât de mult contează comunicarea și colaborarea între oameni.
Într-un minut, niște necunoscuți au reacționat natural ca o echipă. Când ne ajutăm între noi, parcă se luminează locul și, pentru o clipă, societatea devine exact cum ne-am dori să fie zi de zi.
