Am ieșit puțin prin parc. Lume, nici multă, nici puțină.
Ca într-o după-amiază liniștită de primăvară, când unii sunt încă la locul de muncă, iar ceilalți se opresc să se relaxeze puțin pe aleile parcului.
Pe o bancă, nu departe de mine, o adolescentă cu căștile pe urechi, stătea cufundată în gânduri. Privea undeva departe, cu genunchii trași spre piept și o liniște grea în privire.
După câteva minute, la capătul celălalt al băncii s-a așezat o doamnă, cu un bichon alb, pufos ca o jucărie, o frumusețe. L-a luat în brațe, iar el a început să-i lingă mâinile și să dea vesel din coadă. Cred că era încă pui.
La un moment dat, am observat că fata plângea. Cu obrazul sprijinit în palmă, lacrimile i se prelingeau încet pe obraji. La început timid, apoi din ce în ce mai mult, ca și cum ceva în ea se rupea. Nu se mișca, privea în continuare în depărtare, cu căștile acelea mari pe urechi, crezând că poate emoțiile sale vor trece neobservate.
Dar, am văzut eu. A observat și doamna cu cățelul. Se uita atent la ea, cu expresia schimbată și m-am așteptat ca din moment în moment să-i spună ceva, să-i ofere poate un șervețel.
Dar n-a făcut niciunul dintre aceste lucruri.
S-a dat ușor mai aproape de fată și i-a pus cățelul în poală. A rămas cu mâinile sprijinite pe el, până când fata a înțeles și l-a mângâiat. Cățelul a început să se gudure, să-i lingă mâinile, să se întindă spre ea, să dea din coadă ca dintr-o elice, până aproape i-a atins obrazul cu boticul agitat.
Și atunci lacrimile ei s-au oprit. Cu o mână își stergea fața, cu cealaltă mângâia cățelul. A zâmbit. Apoi a râs de-a binelea. Iar doamna nu i-a spus niciun cuvânt. Doar a privit-o în ochi și i-a zâmbit cu încredere, apoi a mângâiat-o pe umăr.
Eu cred că universul a făcut ca cele două să împartă aceeași bancă. Fata a întâlnit pe cineva care nu a fugit de durerea sa. Nu i-a spus să nu mai plângă și nici nu a asaltat-o cu întrebări, doar a fost acolo pentru câteva momente, balsam pentru suflet.
Când mai încolo m-am intersectat din nou cu doamna pe alei, nu m-am putut abține și i-am spus:
- Ați fost extraordinară mai devreme, cu fata aceea care plângea!
Iar ea a spus:
- Eh... am fost și eu așa, ca ea. Parcă ieri!
