Cosmeticiana mea era uluită de o clientă care a venit la pensat însoțită de copilul său, în vârstă de 4 ani.
Pe măsuța din cabinet erau pregătite, pentru astfel de situații, o carte de colorat și câteva jucării. O formă simplă de a ține ocupat copilul într-un mod plăcut, potrivit vârstei și locului.
Mama s-a opus vehement ca cel mic să le folosească, pentru că. „Are telefonul.” Și i l-a dat, ca să urmărească niște video short-uri cu multe interjecții, agitație, cu volumul la maximum. Nu știu dacă ați trăit vreodată o astfel de situație ca să înțelegeți la ce mă refer....Cosmeticiana îmi spunea că nu mai putea să se concentreze, de la hărmălaie.
A încercat, cu tact, să o roage să dea puțin mai încet volumul, spunând că vrea să îl întrebe pe copil câți ani are. Răspunsul mamei a fost clar: „Nu, pentru că lui așa îi place. Altfel se enervează și nu ne dorim să strice ceva prin cabinet.”
Nici vorbă de limite, de control calm dar ferm sau de autoritate părintească firească. Un model de parenting în defavoarea copilului, în primul rând. Un copil crescut în fața ecranului, fără repere clare, fără un comportament ajustat în funcție de locul în care se află. Fără exercițiul acela esențial prin care înveți că în anumite locuri și spații vorbești încet, în altele stai pe loc, în altele nu umbli prin lucruri, adică respecți reguli.
Povestesc pentru că am văzut și eu exact aceeași manieră de mai multe ori: telefonul dat la maximum, pus în fața copilului, iar părintele care vrea să scape de grijă, dar în același timp merge pe vârfuri, să nu cumva să-l provoace. Ca și cum rolurile ar fi inversate.
Am întâlnit asta în săli de așteptare din clinici medicale, cu o lipsă totală de respect pentru ceilalți oameni care așteptau și erau nevoiți să suporte sunetul tare al unui desen animat sau al unor videoclipuri „amuzante”.
Am văzut la restaurante, în vacanțe și chiar la biserică.Nu sunt majoritare aceste situații, dar apar suficient de des încât să devină un tipar.
Din punct de vedere psihologic, la 3–4 ani copilul se află într-o etapă esențială de dezvoltare. Așa cum descria Jean Piaget, este perioada în care gândirea, limbajul și înțelegerea regulilor sociale se formează prin interacțiune directă, joc real, dialog, frustrare tolerată și depășită. Are nevoie să fie din când în când frustrat, să înșeleagă că nu totul e permis.
Autoreglarea nu apare spontan când copilul e mai mare. Se construiește, prin limită și coerență.
Copilul învață să se controleze pentru că adultul îl ajută să suporte disconfortul. Învață să aștepte pentru că cineva îi spune calm „acum nu”, pentru că... Învață că există reguli diferite în funcție de context pentru că este ghidat consecvent, nu pentru că i se evită orice supărare și este lăsat să facă orice.
Când telefonul devine soluția pentru orice potențială criză, copilul nu învață să-și gestioneze emoțiile. Învață să le ignore prin stimulare intensă. Pe termen scurt, ok, funcționează. Pe termen lung, scade toleranța la frustrare, crește nevoia de stimulare permanentă și se fragilizează capacitatea de adaptare la reguli sociale.
Ne trezim la un moment dat că ,,nu știu ce e cu el, parcă-i alt copil".
Mai grav este mesajul implicit: „Nu pot să te supăr. Nu pot să-ți pun limite, pentru că reacția ta mă sperie.”
În acel moment, autoritatea adultului se diluează, iar copilul rămâne fără reper. Și fără repere, un copil nu se simte puternic. Se simte nesigur.
Educația nu înseamnă rigiditate și nici umilire. Un copil care știe să tacă într-un cabinet, să aștepte într-o sală de așteptare, să respecte liniștea într-un spațiu comun nu este un copil „înfrânt”. Este un copil care a învățat autoreglarea. Și autoreglarea este una dintre cele mai valoroase competențe pentru viață.
Știu cât de obositor este să fii părinte, cât de tentant este telefonul și cât de simplu pare să ținem copilul ocupat astfel.
Dar liniștea de moment nu poate înlocui educația pe termen lung. Are un preț al naibii de scump!
Sper ca părinții care procedează astfel să realizeze că între un copil liniștit și un copil care știe să se liniștească este o diferență uriașă. Iar diferența aceea se construiește și se exersează, zi de zi! Timpul trece, este o etapă importantă și lucrurile esențiale trebuie să fie făcute la timpul lor.
