A fost o zi însorită, cu parfum adevărat de primăvară! Lângă noi, stând pe băncuță, un bunic privește liniștit cum nepoțica lui de 5-6 anișori nu are stare.
Fetița scurmă pământul cu un bețișor, curioasă de toate câte sunt.
Bunicul:
- Ia să vedem, dacă mai știi... De ce m-ai prins în pumnul tău...
Nepoata continuă:
- Copil frumos... ., apoi întreabă cu ochii mari: Dar ce gândac era, tataie?
- Ooo, fata mea... sunt multe gâze. Probabil un gândăcel obișnuit. Nu știe nimeni cum arăta exact.
- Ba știu eu, tataie! Era roșu cu puțin galben, de aceea nu s-a speriat copilul. Și era micuț și drăgălaș, că a încăput în pumnul lui.
- Ai dreptate... așa trebuie să fi fost., i-a confirmat zâmbind bunicul.
- Și copilul de ce l-a strâns?, a întrebat fetița.
- Pentru că nu și-a dat seama cât rău face. Dar din întâmplarea asta s-a născut o poezie. Și acum noi știm: să nu călcăm gândăceii, să nu facem rău celor mici.
- Nu e vina lui, tataie. Poate copilul era singur și trist... Poate n-a avut părinți care să-l iubească și să plângă pentru el. Altfel ar fi știut și el, că și gândăcelul are o mamă și un tată care îl caută...
Câteodată, copiii înțeleg viața mai simplu și mai profund decât noi. Dacă îi tratezi cu răbdare și blândețe, îți pot da răspunsuri pe care nici măcar nu știai că le cauți.
Și-ți arată, fără să știe, că iubirea este mereu cheia, pentru oameni, pentru gâze, pentru tot ce trăiește.
Poate că da, un copil iubit nu ar răni, nici măcar un gândăcel.
