O singură dată am rezolvat și eu ceva „pe linie politică”.
Aveam o problemă legată de o țeapă cu un teren pe care îl cumpărasem scump și pe care, până la urmă, l-am vândut ieftin, doar ca să nu-mi mai bat capul cu el. Ce aveam în contract nu corespundea cu ce apărea în planul digital, erau niște suprapuneri, iar situația nu se putea remedia decât într-o audiență la o directoare de la un anumit oficiu.
Doamna avea, săptămânal, o oră dedicată acestor probleme și, însoțită de o ingineră, le rezolva în ordinea în care reușeai să intri la audiență, pe sistemul „primul venit, primul servit”, adică fără programări.
Iau mapa la subraț și ajung la instituția de stat. Intru. Sala de așteptare era plină. Dar îmi zic că, dacă tot am venit, stau să-mi încerc norocul.
La un moment dat apare un domn secretar în capătul sălii și strigă, de tresar toate siluetele prezente:
„Următorul!”
Norocosul se ridică și pleacă grăbit cu actele fluturând. Dar domnul secretar rămâne pe loc și mă privește tocmai din capătul celălalt al sălii.
„Doamna, veniți, vă rog, vă rog!”
Mă uit pe lângă mine, să fiu sigură că nu vorbește cu altcineva. Apoi mă urnesc din loc.
Mă poftește pe un hol și apoi într-o săliță mică, spunând:
„Sunteți fina domnului X, v-am recunoscut imediat! Două minuțele să mai așteptați, vă rog.”
Domnul X era un cunoscut politician, care a candidat și la prezidențiale. Nu vorbisem niciodată cu el și nu-l văzusem în persoană în viața mea. Nu aveam absolut nicio legătură. Și dacă aș fi avut, n-aș fi apelat!
Zic:
„Domnule, nu sunt! Mă confundați.”
Dar domnul, zâmbind:
„Ei, lăsați... stați numai puțin, că imediat vă chem.”
Am stat nu mai mult de un minut, puțin bulversată de remarca domnului, când îl văd că bagă capul pe altă ușă:
„Haideți!”
Din mers, încep:
„Să știți că nu sunt cine credeți...”
Îmi face semn cu mâna, gen „lăsați!”, zâmbind politicos, și mă trezesc în sala audiențelor, cu cele două distinse doamne: foarte serioase, una cu ochii în hârtii, cealaltă în ecran.
Nici nu se uită la mine. Una întinde o mână:
„Dați-mi să văd. Arătați-mi unde este problema.”
Îi dau, îi arăt. Într-un sfert de oră rezolvă totul pe loc.
Apare domnul secretar și mă conduce spre ieșire.
Îi spun:
„Mulțumesc, dar totuși... să știți că...”
El, vesel, tot dând din mână:
„Eh, lăsați. Salutări domnului X din partea noastră!”
Au trecut vreo zece ani, dar tind să cred că acest criteriu a rămas la fel de eficient: să fii ,,cineva" sau măcar să creadă cineva că ești.
PS: Bine că s-a nimerit să fie politicianul potrivit...
