La primul test de evaluare inițială pe care l-am dat la o clasă de a VIII-a, un elev, în loc să rezolve subiectele, mi-a scris așa: ,,N-am nevoie de școală ca să conduc mașina de rahat!".
Mi-a desenat o vidanjă, a schițat de asemenea pe jumătate de foaie ce cară vidanja și alte câteva ,,simboluri" cheie, în legătură directă cu ,,lucrarea".
Când am văzut opera, am observat că era semnată cu numele altui elev absent. Era practic o lucrare în plus. Am avut o discuție privată cu elevul absent, i-am arătat lucrarea și l-am rugat să recunoască scrisul și să-mi spună cine este de fapt autorul. Probabil vă imaginați că am dat cu el de pământ. Nu. Lucrarea scrisă separat, cea pe care o semnase era de nota 5 și atât i-am pus.
L-am informat că știu ce a făcut și i-am explicat că un asemenea gest putea să-i afecteze foarte tare situația. Că astfel poate să atragă antipatia unui profesor pentru tot anul școlar, că un om mai superficial ar fi putut să creadă despre el numai lucruri rele și urâte. Și că știu sigur că nu acest tip de gest îl definește. L-am rugat să-mi arate de acum înainte adevărata lui față, pentru că vreau să-l evaluez corect, să-l ajut să se dezvolte și să fie mai bun.
Între timp, m-am informat care este situația lui, un elev detestat de majoritatea profesorilor, cu probleme mari în familie, cu profil de potențial viitor infractor. Problemele nu erau financiare. Trecuse printr-un divorț urât al părinților, cu mutări dese dintr-un loc în altul, cu ping-pong între mamă, tată și bunică, cu multe frustrări acumulate, în lipsa suportului emoțional. Într-un cuvânt el nu creștea într-un sân al familiei.
Nu am luat personal gestul său de la prima evaluare, nu l-am urât pe acest copil, deși uneori era insuportabil. Nu l-am dat niciodată afară de la oră și nu am țipat la el.
Predam 3 materii în școală. La una dintre ele l-am încurajat în mod special, chiar dacă la celelalte era de nota 4-5. Nu-i plăcea să învețe, dar știa să facă un circuit electric, să explice cum funcționează o centrală sau un motor, era domeniul care-l interesa și aprofunda natural. La un moment dat i-am dat nota maximă, pentru că a meritat și pentru că am vrut să-i arătat că poate, după ce a prezentat impecabil o lecție în fața clasei și a răspuns la întrebări!
Nu am să uit niciodată expresia feței sale, gustând acel moment de fericire în care a luat o notă de 10 pe merit.
Am dus anul școlar la capăt cu bine. Nu a rămas repetent. La finalul anului a venit cu un fir de floare și mi-a mulțumit, iar eu am apreciat mult gestul său.
Au trecut ani buni și habar nu am care a fost traiectoria lui. Sper din suflet să fi schimbat ceva în bine pe termen lung pentru el, prin reacția mea, pentru că am încercat să fiu un mentor, nu să-l trag în jos. Atât cât a depins de mine.
Este important să ne reamintim mereu că raportul între copii și adulți nu este de egalitate.
Un adult nu ar trebui niciodată să jignească un copil, chiar și atunci când copilul greșește, pentru că nimic nu l-ar putea îndepărta mai repede și mai ușor de ceea ce ar trebui sau ar fi mai bine să facă.
Noi, oamenii maturi avem responsabilitatea să fim înțelepți, să ne păstrăm cumpătul, să analizăm puțin lucrurile în complexitatea lor înainte de a acționa, să întindem o mână de ajutor, mai ales cuiva care spune că nu a avut partea de sprijin, ci de obstacole.
Să nu uităm că suntem cele mai importante modele pentru copiii și elevii noștri. La fiecare pas le predăm o lecție de comportament sau de rezolvarea problemelor.
