Pe vremea aceasta atât de frumoasă, am cedat unei reclame la frappe din fața unui to go. Așteptam înăuntru să fie gata. Imediat după mine au intrat o mămică și fiica ei de 5-6 ani, care împingea un cărucior de jucărie.
Din el, o păpușă cu rochiță roz privea lumea cu ochi mari. Fetița se tot apleca să-i șoptească ceva.
Un domn în vârstă, care savura o limonadă pe micuța terasă, a întrebat-o curios:
– Ce-i spui păpușii?
– O învăț cum să se poarte. O aduc prima dată în oraș.
– Și e ascultătoare?
– Da. I-am arătat cum să ceară o ciocolată caldă cu „te rog”. Dar nu știu cum să salute oamenii când intrăm undeva și nu cunoaștem pe nimeni.
Domnul a zâmbit:
– Uite așa. (Și a dat din cap cu blândețe.)
Fetița s-a întors către păpușă:
– Ai văzut? Ține minte!
Mama a luat paharele într-o tăviță și, zâmbind, ne-a salutat din priviri. I-a spus fetiței să nu se grăbească, fiindcă lichidul e fierbinte. Imediat, fetița i-a explicat păpușii motivul și faptul că vor bea ciocolata, dar puțin mai târziu.
Am felicitat-o în gând pe acea doamnă pentru răbdarea și imaginația cu care își crește copilul. Nu s-a enervat că „plimbă după ea” un alt ,,copil" din plastic, căruia i se dau atâtea explicații. A înțeles că jocul este o punte: prin el, fetița reține, înțelege și aplică regulile.
Toate acestea nu ar fi fost posibile cu o mamă care ar fi spus: „Lasă păpușa aia acasă! Nu o mai căra după noi!”.
Uneori, soluțiile cele mai simple și naturale pentru o educație de calitate sunt chiar în fața noastră. Trebuie doar să fim puțin deschiși.
