Am fost la cumpărături în toiul zilei, când magazinul e mai liber.
Printre rafturi, o bunică cochetă și o nepoțică de vreo 5-6 ani. O fetiță plină de energie, cu ochi sclipitori și minte ageră. Punea întrebări încet, dar întruna, semn că era atentă la tot ceea ce face, curioasă, prezentă. O mică exploratoare.
În schimb, vocea bunicii răsuna din când în când, pe toate tonalitățile posibile, uneori țipând, repetând același cuvânt: „Maria”. Atât. „Maria!” când copila analiza două pungi de cereale. „Maria!” când întreba de ce cumpără piept de curcan și nu cârnați. „Maria!” și când voia o explicație despre frișca la spray, tot așa ,,M-A-R-I-A!".
Nicio informație, niciun dialog, doar acel „Maria” apăsat, rostit cu exasperare și oboseală. Nu era nevoie de mai multe cuvinte, mesajul era clar: „Taci! Nu mai pot! Mă obosești!”
*Nu intervin de obicei în astfel de situații, dar azi n-am putut rămâne neutră. Am profitat de un moment în care bunica voia să ajungă la un borcan plasat mai sus pe un raft și i l-am dat eu.
A mulțumit. I-am zâmbit și i-am spus:
– E minunată fetița, să vă trăiască!
– Daa, mulțumesc… M-a omorât…
– E foarte isteață și plină de energie. Poate dacă-i dați lucruri de făcut, mici misiuni, o lăsați să vă ajute… s-ar putea să respirați și dumneavoastră un pic...
Știam că va funcționa, dar n-am vrut să pară că o corectez. Era important ca bunica să se simtă înțeleasă, nu judecată sau luată peste picior. Și da, a funcționat. A trimis-o pe fetiță să ia un săpun. Apoi o pungă de covrigei. „Nu cu sare.” Bun, fetița s-a dus să-i schimbe. Și s-a descurcat excelent. Se vedea cum bunica începea să respire mai ușor. Măcar puțin tensiunea se risipea și nu se mai auzea încontinuu ,,Maria!".
M-am tot gândit apoi la nepotrivirea dintre energia copilului și energia adultului care are grijă de el. Ce greu e când nu mai ai resurse să răspunzi curiozității, întrebărilor, avalanșei de „de ce”-uri. Și ce ușor devine uneori, când copilul e inclus, nu blocat. Când primește o sarcină, în loc de un refuz. Când e tratat ca partener, nu ca piedică și i se răspunde la întrebări.
Copiii curioși, care întreabă mult, nu sunt „prea mult”. Ei doar au nevoie de adulți care să le recunoască setea de sens.
Când nu putem răspunde cu răbdare, uneori ajută să-i implicăm, să le dăm un obiectiv, un rol, ceva de făcut pe lângă noi. Asta îi liniștește și pe ei, și pe noi. De multe ori, soluțiile bune nu cer eforturi uriașe. Doar un pic de conectare!
