În magazin, o fetiță de 6-7 ani și o mămică la cumpărături.
Mama trage de un cărucior în timp ce se uită în telefon. Se oprește și mai tastează din când în când. Când nu stau pe loc se plimbă haotic printre rafturi și mai aruncă în coș câte un produs.
Copilul vorbește tare și singur.
Mama se poartă de parcă nu aude și nu vede altceva în afara telefonului. Fetița îi adresează un șir de întrebări la care nu primește niciun răspuns și am remarcat fără să vreau creativitatea prin care încerca să recucerească atenția mamei:
- Mami, acum ce facem?
- De ce stăm pe loc?
- Ce mai trebuie să luăm?
- Am terminat?
- Mi-e foame. Ce mâncăm?
- Mami, de ce nu răspunzi?
- Mergem la casă?
- Ce înseamnă un card de fidelitate?
- De ce e cald afară?
- Mami, planeta se rotește cu noi acum?
- Există bucla timpului?
Nu știu când o parte dintre părinți s-au transformat în zombi. Da, înțeleg că poate sunt chestiuni urgente de rezolvat.
Dar e atât de important să ridici privirea 3 secunde, să ai contact vizual cu copilul tău, care vorbește cu tine, și să-i spui: ,,Două minute draga mea, termin ceva foarte important și apoi îți pot răspunde la toate întrebările."
Un gest simplu care poate cântări foarte mult în relația cu copilul, care nu se va mai simți neimportant și ignorat.
