Săptămâna aceasta, o prietenă mi-a plâns pe umăr.
Are 46 de ani, o familie frumoasă și face terapie de aproape 10 ani, încercând să vindece rănile adânci lăsate de felul în care părinții ei au tratat-o în copilărie, doar pe ea, nu și pe fratele său.
Încă poartă în suflet urmele unui tratament rece, ale cuvintelor tăioase și, uneori, ale jignirilor. Am prins-o într-un moment de descărcare, când îmi povestea despre un exercițiu din terapie și despre revelațiile pe care le-a avut.
La un moment dat mi-a spus:
– Roxana, cred că pe mine ai mei nu m-au iubit niciodată cu adevărat. Am copii, știu acum ce înseamnă iubirea de părinte, văd lucrurile mult mai clar, cu alți ochi. Și nu înțeleg de ce... erau oameni educați, mergeau la evenimente culturale, citeau foarte mult...
În timp ce vorbea, gândul m-a dus la bunica mea. M-a crescut de la naștere până la 14 ani, chiar dacă părinții mei erau și ei prin preajmă. Ea a fost omul de bază. Înainte de mine crescuse alți nepoți, iar înaintea lor, pe cei patru copii ai săi (a avut cinci, dar a pierdut unul când era bebeluș). Toată viața ei a fost una simplă, grea dar și frumoasă.
Am povestit despre bunicii mei materni aici.
Nu știu dacă bunica avea patru clase. Știa însă să scrie și să citească bine, citea, dar nu fusese niciodată „școlită”. Nu călătorea, nu mergea la evenimente culturale, nu avea diplome sau titluri. Dar avea batistă albă brodată, părul în coc, era mereu curată și ordonată.
Când era tânără, ea și bunicul, împreună cu copiii, au fugit din Bulgaria în România, trecând Dunărea noaptea, cu o barcă, spre necunoscut, doar cu ce au putut lua la ei. Trupele intrau în satul lor și li s-a spus clar: „Cine vrea să plece, să plece până dimineață. Cine rămâne, să știe că nu va fi bine.” Și nu a fost. A fost prăpăd. Ei însă au scăpat și și-au construit viața de la zero pe malul unui râu din România. Acolo și-au păstrat gospodăria, până la sfârșitul vieții.
Bunica s-a căsătorit din dragoste și relația cu bunicul a rămas de poveste în familie. L-a iubit pe el, și-a iubit copiii și, mai apoi, nepoții.
Eu am venit pe lume când ea avea deja 70 de ani și era văduvă. Dar greutățile vieții nu i-au împietrit sufletul. A avut răbdare cu mine cât pentru o viață întreagă. Și-a lăsat gospodăria fără să clipească și a venit să mă crească, la câteva sute de kilometri depărtare, dând dovadă de un altruism fantastic. Revenea în casa sa doar vara, câteva luni pe an.
Toată ființa ei, bunica era iubire și dăruire. Niciodată nu mi-a dat o palmă. Niciodată nu a ridicat vocea la mine. Îmi amintesc de cana cu lapte și „soldățeii” din fiecare dimineață, de biscuiții și prăjiturile de casă, de serile în care spunea o rugăciune înainte de culcare și mă învăța simplu: „Când dai de greu, gând la Dumnezeu. Și să fii bună cu toată lumea, să vorbești frumos.”
Îmi amintesc cum se frământa de emoție când mergeam la olimpiade și mă încuraja cu o vorbă de-a ei: „Să-i dai cu cracii-n sus, mamaie!” – iar apoi se bucura cu mine din tot sufletul de rezultatele școlare.
Bunica, o femeie fără diplome, dar cu o inimă uriașă, știa să iubească autentic, fără să o învețe nimeni. Nu a aflat cum să facă asta din cărți.
Așa cum, de-a lungul vieții, am întâlnit părinți simpli, de la țară, fără școală, dar care își iubeau copiii ca pe ochii din cap. Și, în contrast, părinți cu doctorate, care încercau să compenseze lipsa de afecțiune cu daruri scumpe, dar nu aveau niciodată timp, nu își cunoșteau copiii cu adevărat.
Așadar, iubirea nu are nevoie de diplome. Firește, e minunat să te educi continuu, dar nu trebuie să fii educat ca să știi să iubești. Și nici educația unui om nu reprezintă o garanție că va fi un părinte care-și iubește cu adevărat copilul.
Și poate aici e miezul: copilul nu are nevoie de părinți perfecți, ci de părinți implicați, prezenți, calzi, care își arată dragostea și știu să educe cu brațele deschise, cu priviri blânde și cu afecțiune.
Pentru că, la final, nu ceea ce oferi din exterior rămâne în sufletul copilului pentru o viață, ci ceea ce ai pus în inima lui!
