Lângă mine prin magazin se aflau o mamă și fiica ei de vreo 7-8 ani. Le-am surprins într-o armonie perfectă: mama lua produsele de pe raft, iar fetița împingea căruciorul și bifa atent lista.
Schimbau rolurile cu naturalețe, ca într-un mic dans al colaborării.
Între ele curgea un dialog firesc despre produse, planuri pentru cină, preferințe culinare, prețuri și calitate. Totul era o împletire între educație financiară, bun-simț și deprinderea unui consum responsabil.
La un moment dat, fetița a pus o întrebare, iar mama, atentă la eticheta unui produs, i-a răspuns: „Mai spune o dată, te rog, nu am auzit. Citeam ingredientele. Poți verifica tu dacă are nitrit de sodiu? Ca să știm dacă îl luăm sau nu.”
Fetița a verificat bucuroasă, iar micile lor replici cu „mulțumesc” și „cu plăcere” se auzeau firesc, ca și cum politețea era doar... normalitate.
Aceasta este, poate, cea mai naturală cale de a-i învăța pe copii respectul și buna-cuviință: nu prin lecții impuse, ci prin exemplul viu al părinților, în viața de zi cu zi.
Privesc cu mult drag părinții care aleg să facă echipă cu copiii lor în situații de rutină din realitatea vieții, chiar și la cumpărături.
Știu și reversul. Am văzut copii care se țin stingheri de cărucior, în timp ce părintele – absent, grăbit, cu mintea în altă parte – ignoră întrebările lor, considerându-i prea mici ca să conteze.
De aceea, îi privesc cu admirație pe părinții care aleg să construiască o relație reală cu cei mici și să transforme și o simplă ieșire la supermarket într-o lecție de viață. Pentru că educația adevărată care se reflectă în comportament se dezvoltă fix în aceste momente mărunte, simple dar pline de sens.
