A plouat azi. Și, ca de obicei, ploaia aduce trafic intens.
Pe un trotuar cu masini parcate, o mamică se chinuia să treacă prin spațiul rămas între gardul unei instituții și o mașină parcată pe trotuar, cu căruciorul copilului. Era loc pentru o persoană, dar nu destul cât să treacă și căruciorul.
Ar fi luat-o pe carosabil, dar băltoaca e de la bordură până aproape de mijlocul străzii și, oricum, mașinile trec des, bară la bară. Misiune imposibilă.
Nu am avut cum să trec ca și cum n-ar fi existat scena aceasta din fața mea, ca și cum nu o văd pe biata femeie în impas. Întreb dacă pot să o ajut, căutând cu privirea o soluție. Să ridicăm căruciorul. Așa ar fi loc. Da, dar e cam riscant cu copilul în el. Dar dacă ea ar ține copilul, eu și încă o persoană am putea trece căruciorul în partea cealaltă.
E clar ce facem acolo, vorbim tare, dar pe lângă noi trec vreo patru femei și vreo trei bărbați, ca și cum nu existăm.
Mă pregătesc pentru cine o mai apărea, să îl rog direct să se oprească și să ne ajute. Nu apuc, pentru că vine un adolescent de vreo 15-16 ani, cu blugii largi, turul lăsat și un hanorac care pare cu vreo patru numere mai mare. Are căștile prinse de gât și rucsacul pe un umăr. Ne întreabă el pe noi dacă vrem să ne ajute să trecem căruciorul.
În 3 secunde se rezolvase totul. Mama și-a ținut bebelușul, eu și băiatul am trecut căruciorul dincolo de mașină.
I-am mulțumit, i-am zis că dacă aș fi mama lui aș fi foarte mândră de el și l-am rugat să țină rucsacul pe ambii umeri, ca să nu-și strice spatele.
Și m-am gândit: câți dintre noi trecem mai departe, prefăcându-ne că nu vedem? Câți dintre noi uităm că un gest mic poate fi o salvare pentru altcineva? Educația nu înseamnă doar note bune. Educația adevărată se vede în fapte, în bunătate, în disponibilitatea de a te opri și de a ajuta.
Băiatul acesta, cu blugii lui lăsați și hanoracul prea mare, a dat astăzi o lecție de viață adulților. Păcat că nu au fost atenți la ea.
Scriu despre asta, să rămână undeva.
