Am ieșit cu fiul meu la o terasă. Este o invitație pe care i-o fac periodic, încă de când era foarte mic, pentru că eu nu prea am avut parte, în copilărie, de astfel de ieșiri „unu la unu”, doar de dragul de a povesti.
Într-un fel, prin aceste momente, o scot în oraș și pe „Roxana cea mică”.
Luăm ceva ce ne place, fără telefoane, fără ecrane. Vorbim, ne privim în ochi. Suntem atenți la ceea ce discutăm și intrăm în detalii. Facem planuri, dezbatem, încercăm să deslușim lucruri. Și, desigur, râdem mult împreună. Pentru mine, nu pare ceva ieșit din comun.
Astăzi însă, la masa de lângă noi, era o doamnă cam de vârsta mea. La un moment dat, mă întreabă cu sfială:
– Scuzați-mă, câți ani are fiul dvs.?
– 15 ani.
– Ah… și are răbdare să iasă cu dvs.? Al meu are 14, dar nu aș reuși să-l conving…
– Dar când ați fost ultima dată împreună, la un suc sau la o prăjitură?, îndrăznesc să întreb.
– Așa, doar noi, să stăm să vorbim? Niciodată. Am încercat când era mai mare, dar de pe la 12 ani a început să fugă de mine. (zâmbește amar).
Atunci mi-am dat seama că merită spus public. Nu pentru părinții de adolescenți, ci pentru cei care au acum copii mici: nu așteptați să crească pentru a construi relația!
Citiți cu ei, vorbiți cu ei, ieșiți cu ei în oraș, fără vreun motiv anume, doar așa, să beți o limonadă împreună.
Dacă timpul petrecut împreună devine o normalitate de la vârste fragede, se va prelungi firesc și în adolescență. Altfel, există riscul ca distanța să se instaleze, încet și tăcut.
Poate că acesta e cel mai prețios dar pe care îl putem face copiilor noștri: să le arătăm, încă de mici, că timpul petrecut împreună este o bucurie, nu o obligație. Și nu avem nevoie de motive sau de ocazii speciale.
