Sunt în fața mea, la magazin. Mama vine de la serviciu, are chei în mână și cartela de acces la vedere.
Probabil băiatul, care pare de clasa a II, poate a III-a, se întoarce de la after. Mama e obosită. Și cel mic, dar încă este dornic de conversație.
Îi spune mamei:
– Cristi, cel brunet, mi-a adus caietul cu mașina 3D, despre care am vorbit...
– Mâncarea a fost bună? îl întrerupe brusc mama.
– Da.... Și Ana a cerut azi să se mute o bancă mai încolo, pentru că...
– Ați avut și desert? îl întrerupe din nou, de parcă nu auzea deloc ce spune.
– Da.
După câteva secunde de liniște, băiatul continuă să povestească:
– O bancă mai în față, pentru că...
– Gata, mi-ai făcut capul calendar cu ce fac alții. Pe mine de tine mă interesează. Ai băut apă azi, cum ți-am zis?
– Da..., răspunde băiatul trist și se oprește din povestit.
Mă uit la ei și mă gândesc: de ce uneori ne e atât de greu, ca părinți, să le facem loc copiilor în oboseala noastră? Să îi lăsăm să își spună poveștile, chiar dacă par neînsemnate? Pentru ei nu sunt fleacuri. Sunt viața lor, universul lor, bucuriile și micile lor lupte.
Va veni o vreme, când mai cresc puțin, în care nu ne vor mai povesti. Și nu pentru că nu ar avea ce, ci pentru că au învățat că nu merită efortul.
Dacă nu îi ascultăm acum, când vor să ne spună tot, de la desert până la prieteni, mai târziu, când vor avea probleme cu adevărat, vom fi ultimii care aflăm.
A asculta un copil înseamnă a-i spune: "Ești important pentru mine. Lumea ta contează." Și nu există dar mai mare pe care să-l facem unui copil decât timpul și atenția noastră.
