Trecând astăzi pe o alee din fața unui bloc, aud o voce subțirică: „Bună ziua!”.
La prima vedere, locul de joacă din fața blocului părea gol. Apoi, aud din nou salutul, spus cu mai multă putere, și îl zăresc pe un băiețel în leagăn, destul de departe. Se uita fix la mine. Avea cel mult 4 ani.
Îi răspund și eu: „Bună ziua!”, iar abia atunci și-a schimbat privirea, mulțumit, zâmbind.
Nu ne cunoșteam, era doar un copil care abia învățase formulele de politețe și care exersa. M-am bucurat că s-a nimerit să trec eu pe acolo, știind că mulți adulți sunt adesea prinși în gândurile lor și abia dacă mai schimbă un salut între ei. Probabil nu toată lumea i-ar fi răspuns.
Mai ales că se întâmplă de atâtea ori ca oamenii din aceeași comunitate să nu se mai salute.
Poate că, în inocența lor, copiii ne amintesc ce simplu e să aducem mai mult respect în lume.
Din perspectivă psihopedagogică, astfel de momente aparent banale sunt, de fapt, exerciții esențiale de formare socială, pentru copii. Cei mici învață comportamentele de relaționare nu doar prin ceea ce le spunem noi, adulții, să facă, ci mai ales prin experiențele lor directe. Un salut primit și confirmat întărește sentimentul de validare, apartenență și încredere în inițiativa de a intra în contact cu ceilalți.
Atunci când adulții răspund, chiar și grăbiți, ei devin repere tăcute ale unei comunități funcționale. Iar când nu o fac, pierdem ocazia de a consolida la copii tocmai acele micro-comportamente care stau la baza respectului și coeziunii sociale.
Uneori, educația nu se întâmplă în contexte formale, ci în astfel de întâlniri sau interacțiuni scurte, în care un copil învață dacă lumea este sau nu un loc în care merită să spună „bună ziua”.
