În fața mea un tată așteaptă, alături de fiul său de 7-8 ani.
Tatăl, puțin plictisit, scoate telefonul și butonează 2-3 minute.
Fiul tăcut, e ocupat să studieze cu privirea împrejurimile și când termină se uită insistent la tatăl lui. La un moment dat, cu un gest ferm și dibace îi smulge telefonul din mână.
Tatăl ridică privirea, cu o figură surprinsă.
Fiul îi spune:
- Ce?! Ar trebui să-mi mulțumești!
- Pentru?, întreabă tatăl.
- Pentru că îți fac un bine, te ajut să combați dependența de telefon și să micșorezi timpul în care stai cu ochii în ecrane!
Șah mat! Ce mai poți să spui la asemenea argumente?:)
Copiii nu inventează aceste replici, ci le aud de la adulții din jur, le absorb, le înțeleg și, la momentul potrivit, ni le întorc. Ca un bumerang. Educația pe care o oferim nu rămâne doar în cuvinte, ci prinde viață în comportamentele lor, în reacțiile lor, în felul în care ne oglindesc.
Adevărul este simplu și, uneori, incomod: nu putem cere echilibru, dacă noi trăim în dezechilibru. Nu putem vorbi despre limite sănătoase, dacă noi le ignorăm. Copiii nu fac ce le spunem, ci mai ales ceea ce văd că facem noi.
De aceea, poate cea mai puternică formă de educație nu este corectarea lor, ci corectarea noastră. Pentru că exemplul personal nu doar că îi învață, ci îi și convinge. Iar într-o zi, când ne vor întoarce acele lecții „împrumutate”, să ne regăsim în ele cu mândrie, nu cu surprindere.
