M-am împrietenit cu o fetiță de vreo cinci anișori, care nu voia nicicum să plece din fața lăzii cu ardei grași.
Mama ei, venită ca și mine să se aprovizioneze din raionul de legume, jenată de situație, era gata să o ia cu forța. Micuța nu se dădea deloc la o parte, în ciuda rugăminților, iar eu așteptam cu punga în mână, pregătită să aleg doi ardei pentru o rețetă pe care plănuiesc să o gătesc.
Zâmbesc și îi fac semn mamei că nu e nicio problemă, că nu mă grăbesc. Mă uit spre fetiță și o întreb, pe un ton serios, ca și cum aș vorbi cu o adevărată vânzătoare:
– Cum dați kilogramul de ardei roșu?
Fetița își schimbă expresia. Se relaxează la față, se uită în spate și, cu o mândrie copilărească, îmi arată cu degetul eticheta cu prețul.
– Aș dori și eu doi ardei, dar mai frumoși. Mă ajutați dumneavoastră să-i aleg?, o întreb, întinzându-i punga.
Fetița o ia foarte în serios. Începe să pipăie ardeii, îi analizează atent, alege unul, apoi se uită la mine pentru aprobare. Dau din cap că e perfect.
Îl pune în pungă. Alege și al doilea ardei, la fel de atentă, apoi îmi întinde punga, cu un aer mulțumit.
– Mulțumesc! Vânzare bună!, îi spun, jucându-mă în continuare.
Zâmbește și, cu voce cristalină, zice:
– Vă mai aștept pe la noi!
Apoi fuge râzând spre mama ei și o îmbrățișează strâns, chicotind de bucurie. Mama îmi mulțumește pentru înțelegere din priviri, iar cele două se îndepărtează ținându-se de mână. Fetița întoarce privirea peste umăr spre mine, o clipă, îmi zâmbește din nou și sare de bucurie de două ori, semn că mica întâmplare chiar i-a adus multă plăcere. Eu îi fac cu ochiul.
Pentru că uneori, tot ce are nevoie un copil este o privire care îl vede, un joc care îl cuprinde și un adult care îl ia în serios.
Când intrăm în lumea lor, măcar pentru un minut, îi putem învăța lucruri de bază, iar noi realizăm încă o dată, că în raport cu copiii, de multe ori răbdarea și jocul educă, apropie și dezvoltă comunicarea mai mult decât graba și mustrarea. 
