Am făcut cumpărături de rutină și am mers să le plătesc la casele self-pay. Lângă noi, o mămică și o fetiță de 6-7 anișori, foarte activă și implicată.
Le-am admirat din suflet, pentru că mama i-a spus de cum au venit:
– Scanează ca și cum ești singură, eu cred că o să te descurci foarte bine.
– Și la final plătești tu?, întreabă fetița.
– Nu, plătești tu. Selectezi plata cu cardul, îți dau telefonul și plătești.
Fetița zâmbește entuziasmată, se simtă importantă și începe să scaneze. Este foarte atentă la ceea ce face, încearcă să fie responsabilă. Mama o privește cu mândrie.
Au și trei bidoane de cinci litri în cărucior și selectează pe ecran „cantitate multiplă”, apoi ia scanerul de mână și le scanează direct acolo. Se descurcă bine și cu legumele de cântărit.
Mama caută prin geantă un voucher SGR, iar fetița între timp termină, pentru că nu au atât de multe produse. La final, mama verifică dacă apar pe ecran toate cele trei bidoane de apă și dacă nu a mai rămas ceva în cărucior. E totul în regulă, copilul nu a omis nimic.
Fetița apasă butonul pentru plată, dar apare acel mesaj legat de verificarea vârstei, pentru că printre cumpărături era și o sticlă de șampanie.
Nu e nimeni acolo din personalul magazinului. Mama face câțiva pași și, în două secunde, revine:
– O să vină cineva imediat.
Apare un domn masiv și încruntat. Privește ecranul, apoi privește căruciorul, numărând din priviri bidoanele de apă.
Mama îi explică fetiței zâmbind:
– Domnul verifică bonul, să vadă dacă totul este în regulă.
Dar domnul nu se grăbește și, deodată, tresare:
– Ce avem aici?!
Vorbește tare, de parcă a pus reflectorul pe cele două și instantaneu am întors toți din jur privirile.
– Păi, doamnă, așa se face?! Aveți cinci pungi biodegradabile și pe bon apar doar două!
Mama fetiței își cere imediat scuze, îl roagă pe domn să treacă zece și încearcă să-i explice zâmbind, cu amabilitate, că a scanat fetița cumpărăturile și probabil au scăpat din vedere pungile biodegradabile, pentru că...
– Haideți, doamnă, lăsați! Credeați că ce, că nu le număr?! Dacă ar face toată lumea așa? Păi, e posibil?! – a continuat el, pe același ton tăios și vorbind tare. Omul prinsese „hoțul” și-l umilea public.
Doamna și-a dat seama că nu are cu cine și și-a văzut de treabă, serioasă de data aceasta, grăbindu-se să pună produsele în cărucior și să iasă. Fetița se uita cu ochi mari când la mama sa, când la domnul masiv, și a vrut să o întrebe ceva pe mamă, dar a primit răspunsul:
– Lasă, vorbim afară...
Am vrut dar nu am apucat să-i spun nimic domnului zelos, pentru că i-a zis o doamnă înaintea mea:
– Dar chiar nu vă uitați puțin, că era o mamă cu un copil, care și-a cerut scuze? Cum vă permiteți o asemenea atitudine? Nu realizați că era vorba de o greșeală? Vă păcăleau cu 30 de bani?!
După expresia feței și atitudinea impasibilă de om important, domnul părea de neînduplecat și probabil a considerat că a procedat „corect”, inclusiv cu atitudinea exagerată pe care a manifestat-o.
Dar iată că sunt momente în viață când nu contează doar să ai dreptate, ci și să ai o atitudine echilibrată. Excesul de zel poate să pară profesionalism, dar, în lipsa empatiei și a discernământului, devine uneori o formă de abuz moral.
O mamă își învăța copilul despre responsabilitate, despre autonomie, despre încrederea de a face singur lucruri de oameni mari. Într-o clipă, o lecție frumoasă s-a transformat într-o experiență rușinoasă, gratuită.
Când nu știm să ne adaptăm tonul la context, riscăm să frângem încrederea cuiva fără să realizăm.
Sunt situații în care între „a corecta o greșeală” și „a umili un om”, linia e foarte subțire și ține de bun-simț, educație emoțională și respectul tăcut față de ceilalți. Pentru că, în fond, nu e greu să fii corect, dar e mare lucru să fii om.
