În fiecare zi petrec câteva minute discutând cu copilul despre temele pentru acasă.
Deși e deja adolescent, la gimnaziu, încă sunt acolo pentru el, îl sprijin unde nu a înțeles și îi arăt că mă interesează cum se descurcă. Și de multe ori îmi dau seama cât de mult are, de fapt, nevoie de asta.
Uneori discuțiile sunt scurte: „Au fost ușoare, uite, am avut de aici și de aici, le-am făcut pe toate” și îmi arată caietele.
Alteori, însă, aud: „Nu pot să-i dau de capăt aici…”.
Până acum, orice a fost, am reușit să-i explic și am găsit împreună o soluție. Dar a venit și momentul în care am fost complet depășită de o problemă: un fel de ecuație cu mulțimi și pătrate perfecte, la matematică.
Am citit și recitit enunțul împreună cu el, am încercat noi tot felul de variante, am aplicat formule, am reluat de la capăt. Nimic! Am întrebat și ai-ul, sperând să înțelegem metoda, dar explicațiile săreau de la o etapă la alta. Iar scopul nostru nu era doar să știm cum se face, sau să aflăm rezultatul, ci să înțelegem de ce.
La final, am recunoscut: „Nu știu cum se rezolvă, man. O să întreb câteva prietene, mai prietene cu matematica decât mine și, dacă nu elucidăm misterul, o să cerem ajutorul profesoarei tale.” Caz închis.
El, însă, mi-a spus că va mai căuta puțin online. Peste un timp, l-am văzut uitându-se la un video cu un profesor indian care explica la tablă. „Am găsit ceva asemănător, vrei să vezi?”, mi-a zis.
M-am uitat puțin, profesorul vorbea într-o engleză stâlcită, explica totul în stilul lui, iar pentru mine a părut imposibil de urmărit. Parcă vizionam o combinație între o lecție de matematică și stand-up în klingoniană...
Dar nu voiam să-l descurajez. Mi-a plăcut că cercetează, că nu renunță. Așa că i-am spus doar: „Vezi tu despre ce e vorba și, dacă înțelegi, vii și-mi explici și mie.”
După aproape o oră, vine cu caietul: „Gata, am rezolvat-o! Hai să-ți arăt.” Am rămas efectiv uimită. Explicațiile lui erau clare, logice, detaliate și, culmea, am înțeles și eu în sfârșit cum se rezolva problema.
„Dar cum ți-ai dat seama?”, l-am întrebat.
„M-am uitat la video, am înțeles metoda pe care a folosit-o și am aplicat-o la exercițiul nostru.”
Uite-așa s-au inversat rolurile.
Și mi-a plăcut nespus acest rol nou: să-l ascult, să învăț eu de la el. L-am văzut sigur pe forțele proprii, bucuros, validat. Iar această experiență i-a consolidat încrederea în sine și a întărit legătura dintre noi.
Noi, cei mari, ne grăbim adesea să spunem că „generațiile de azi” nu mai sunt ca noi, că au totul la un click distanță și nu mai depun efort.
Dar adevărul este că acești copii știu să folosească resursele digitale cu o inteligență remarcabilă, nu renunță ușor.
Au curiozitate, autonomie și o capacitate uimitoare de a învăța din surse diverse, de la profesorul de la clasă până la un profesor indian de pe internet. Când le oferim încredere și spațiu să exploreze, ne arată că pot fi nu doar receptori ai cunoașterii, ci creatori ai ei. Ne arată cine sunt ei...
