Eram grăbită, mă îndreptam spre parcare și până să mă urc în mașină, traversez o stradă secundară. Fix când eram pe mijloc, aud un bâzâit de aripi și simt cum îmi aterizează o insectă în păr.
Urmează reacția involuntară pe care o are orice femeie care se teme de gândaci, bondari sau alte "găzulițe" aparent periculoase: dat din mâini în stilul clasic haotic „luați-o de pe mine că mor!”.
Simt cum arunc cu degetele ,,brontozaurul" de gâză și o văd căzând pe șosea, chiar la picioarele mele. Mă apropii, curioasă, să văd din ce pericol tocmai am scăpat... și observ o gărgăriță mică și drăguță.
Mergea. Doamne, ce bine că e bine! M-aș fi simțit tare vinovată...
Ridic privirea, cum eram așa pe mijlocul străduței și... ups!, se apropia o mașină. Gărgărița era fix pe direcția roților.
Dacă mă dădeam la o parte, ar fi călcat-o. Așa că n-am făcut-o. Am început să-i explic șoferului, din semne, să mă ocolească, arătând că am ceva la picioare.
M-a ocolit. Ce era să facă? Probabil s-a gândit că-s dusă cu pluta. Dar na!… uneori, în viață, ajungi fără să vrei să faci pe nebuna, dacă scopul e nobil.
După ce a trecut mașina, am luat gărgărița cu grijă pe o frunză și am dus-o pe spațiul verde de lângă stradă. Apoi a zburat.
Atâta efort… pentru o nimica toată. Știu! Dar pentru acea gărgăriță, a însemnat totul. Deci a meritat.
Uneori, așa e și cu profesorii sau părinții. Par că fac gesturi mărunte care nu se justifică, poate chiar ridicole pentru câte un copil.
Îl iau în serios, ascultă ce are de zis, se străduiesc să comunice eficient, să-i acorde atenția de care are nevoie, să-i răspundă la toate întrebările fără sens, ca să dezvolte armonios un suflet mic, un copil în care-și pun o speranță.
Dar pentru acel copil, acest lucru poate însemna totul. Poate fi diferența dintre a fi călcat și a zbura.
De aceea, merită.
Întotdeauna merită!
