Mama unui elev de clasa a VII-a a venit într-o zi la școală să discute cu colega mea, profesoara de matematică, după ce copiii dăduseră testul de evaluare inițială. Fiul doamnei luase nota 7.
Discuția a decurs cam așa:
Mama:
– Rugămintea mea ar fi dacă ne-am putea uita împreună pe test și dacă mi-ați putea explica de ce a luat nota 7.
Profesoara de matematică:
– Sigur, uitați testul. Aici a greșit rezultatul și a pierdut tot punctajul. Și aici la fel, ambele rezultate sunt eronate. Mai are și o demonstrație lipsă la ultimul exercițiu. De aceea a luat nota 7, nu aveam cum să-i pun mai mult, decât pe nedrept.
Mama:
– Înțeleg, nu vreau să vă contrazic. Știu că la examene se lucrează cu barem. Eu, de fapt, îmi doresc altceva: să-mi arătați rezolvarea lui de pe test, să analizați puțin dacă a făcut ceva bun în toate acele calcule, chiar dacă rezultatul final a fost greșit.
Profesoara:
– Da, dar e pierdere de vreme. Dacă ceea ce a calculat nu se punctează, nu contează, tot nu primește nimic. Rezultatul final contează.
Mama:
– Știu, dar eu nu vreau să contest nota. Îmi cunosc copilul: se străduiește, muncește, dar uneori e neatent, mai ales când îl copleșesc emoțiile. Pe mine mă interesează să văd cum a gândit problema: dacă a fost pe drumul cel bun și a greșit din neatenție, sau dacă mai are de recuperat. Vreau să-l ajut, mai ales acum, în clasa a VII-a, înainte să intre în a VIII-a. Sprijinul meu trebuie să vină la timpul potrivit. Vreau să aflu nivelul lui real, iar cred că împreună putem face asta chiar de aici, de pe foaia asta.
Profesoara:
– Ce-mi propuneți dumneavoastră e foarte subiectiv. La examene nimeni nu stă să analizeze ce era să facă elevul, ci doar ce a făcut efectiv.
Mama:
– Așa este. Dar noi nu suntem la examen. Noi avem datoria să-l pregătim pentru el.
Până la urmă, mama a plecat. Fără acea analiză.
Profesoara de matematică a rămas însă pe gânduri. Eram apropiate, iar după ceva timp mi-a spus:
„Măi, mă simt atât de prost că nu am dat dovadă de mai multă flexibilitate atunci, când a venit mama lui X. Am simțit pe parcurs că avea dreptate, dar nu știu de ce am ținut-o pe-a mea. Parcă mi-era greu să recunosc că sugestia ei era foarte bună. M-a atins discuția aceea… O să schimb ceva în abordarea mea.”
Și a făcut-o.
Pentru colega mea a fost o lecție. Și pentru mine la fel. Am realizat cât de ușor putem rata șansa de a sprijini un copil din cauza orgoliului sau a prejudecății că părinții și profesorii sunt „în tabere diferite”.
Această prăpastie, tot mai adâncă în ultimii ani, nu ajută pe nimeni. Doar îi dezavantajează pe cei pentru care, de fapt, ne străduim toți: copiii noștri.
Dacă ați citit până aici, vă invit la un gând simplu, dar esențial: să ne reamintim că suntem aceeași echipă – profesor, părinte și elev.
Să facem fiecare câte un pas spre celălalt, să lăsăm o ușă deschisă spre dialog, să nu lăsăm orgoliul personal niciodată să umbrească intențiile bune.
Pentru că doar împreună putem construi o educație în care copiii noștri să crească frumos!
