Aseară am vorbit cu o prietenă cu care trebuie să mă văd mâine. După ce-am reconfirmat detaliile, îmi zice:
– Of, am avut azi o zi proastă rău. M-am simțit așa, într-un fel nasol, amorțită, plictisită, am tras de mine. Cum să spun, fără chef de viață... parcă nimic nu era cum mi-aș fi dorit să fie.
Exact când mă pregăteam să-i spun ceva care să o mai scoată din starea asta, continuă:
– Și, deodată, s-a schimbat totul, ca prin minune! Știi cum? Magic, îți spun! Mi-am recăpătat instantaneu cheful de viață, ca să zic așa.
Întreb, bucuroasă pentru ea:
– Ai primit vreo veste bună?
Răspunde:
– Nope! Cum eram eu așa leșinată într-un fotoliu, butonând telecomanda, a venit fi-mea cocoșată, ținându-se de burtă: „Au, mami, mă doare și mă doare!” Știi că al meu e plecat, mă și gândeam cum să procedez mai bine, ce o fi, dacă e de chemat salvarea, dacă e apendicită, dacă peste două ore o să privesc orașul de la fereastra vreunui salon de spital. Nu mai zic că atunci când o doare pe ea ceva, parcă mă doare pe mine, mi se face rău la propriu și mă cuprinde o frică acută, simt totul în stomac.
Chiar înțelegeam ce zice, nici eu nu mă descurc mai bine în astfel de situații. Întreb curioasă:
– Și?
– Și i-am făcut repede un ceai, am relaxat-o puțin în pat, a mers la baie, și când a ieșit de la duș era ca nouă, nu mai avea nimic. Nu-i priise amestecul mexican de la prânz.
– Mă bucur mult că e bine și că a fost ceva trecător.
– Da... dar știi cum m-am simțit apoi? Ca un fluturaș, am plutit! Am mulțumit că suntem aici, acasă, împreună. M-a cuprins instantaneu fericirea aceea profundă și din nou cheful de viață; toate problemele și plictiseala păreau un fleac, parcă îmi era și rușine de ceea ce simțeam cu doar o oră înainte.
Parcă și partea aceasta am înțeles-o. Și cred că, uneori, tot ce ne trebuie ca să simțim viața la maximum sunt mici momente neașteptate de cotitură, care ne arată cât de importantă este liniștea, sănătatea și tihna, care ne readuc aproape de ceea ce contează cu adevărat: oamenii dragi, lucrurile simple și frumoase.
