Cred în fantome și în locuri bântuite… în locuri în care s-au trăit emoții atât de puternice, încât și-au lăsat amprenta pentru totdeauna.
Nu le mai putem privi niciodată la fel, pentru că, de fiecare dată când trecem prin ele, siluete, situații, fragmente de conversații se aprind aievea în mintea noastră.
Probabil că fiecare dintre noi are măcar un astfel de loc, în care, odată ajuns, sufletul i se strânge sau i se sparge în bucăți. Pentru mine, locul acela este Gara de Nord.
De la prima întâlnire, am simțit că e mai mult decât o simplă gară. Aveam 7-8 ani când tata m-a luat pentru prima dată cu el într-o cursă de noapte. Transporta valori pentru Poșta Română și, uneori, era chemat în Gara de Nord, atunci când avea de ridicat o încărcătură sosită cu trenul.
Avea o dubă mare, cu parbriz lat, iar eu stăteam pe mijloc, între cele două scaune din față, pe o cutie metalică încuiată cu lacăt, peste care punea o pătură și o pernuță. Vedeam totul ca de la balcon.
Când am ajuns, a parcat într-un loc cu vizibilitate bună și mi-a spus să privesc gara, oamenii, cât timp îl aștept. A încuiat și a plecat să rezolve treaba pentru care venise. Era imediat după Revoluție. Apăruseră primii copii ai străzii și nu-mi venea să cred ce văd: copii cu pungi în mâini, care păreau că trăiesc într-un canal…
O lume pestriță, gara noaptea, cu oameni grăbiți, cu priviri temătoare, cu escroci care abordau pe cineva din cinci în cinci minute. Gara de Nord era un stup viu, neliniștit. Iar eu eram o fetiță care avea ocazia să vadă o altă față a lumii…
Am revăzut gara la 18-19 ani, când am intrat la facultate și am plecat de acasă, la cămin. Făceam săptămânal drumul Ploiești-București, peste două ore dus și tot atâtea întors, cu trenul personal, care oprea în peste 10 stații pe parcursul a 60 km. Trăgeam după mine o geantă grea, plină cu mâncare, borcane cu ciorbă, cutii cu șnițele pentru toată săptămâna și aveam în buzunar doar 20-30 de lei.
Călătoream singură. Nu existau smartphone-uri. Ori citeam, ori priveam și ascultam oamenii din jur în tăcere. Atâtea povești de viață…
În acea perioadă, gara a devenit laitmotivul trecerii mele de la copilărie la independență. De fiecare dată când urcam treptele trenului, mă simțeam mai mare, mai responsabilă, mai hotărâtă să-mi construiesc un drum. Urcam o fată și coboram, la capăt de linie, o tânără femeie care încerca să-și facă un rost. Din primul an de facultate, am început să și lucrez.
În Gara de Nord am pierdut și am găsit lucruri!
Am privit oameni plecând și am așteptat oameni care însemnau totul pentru mine. Am fost fericită, tristă sau impulsivă. Acolo am simțit iubire, durere, dor, furie, am plâns, am râs, am sperat, mi-am făcut planuri, am așteptat...
Acum vreo patru ani, tot în această perioadă, în Gara de Nord l-am îmbrățișat strâns pentru ultima oară pe tata.
Fusesem cu el la un control în București. Eu știam cât de gravă era situația. El nu știa. Se simțea bine. Am luat prânzul împreună, într-un restaurant, iar el îmi spunea că vrea să-ți cumpere o șapcă în carouri pentru vară. Eu, cu sufletul sfâșiat, mă rugam în tăcere să apuce vara. N-a apucat.
A insistat să se întoarcă la Ploiești cu trenul. Ne-am despărțit pe trotuarul din fața Gării de Nord. Am simțit puternic atunci, fără nicio îndoială, că aceea va fi ultima îmbrățișare, deși rațiunea încerca să mă liniștească. L-am ținut strâns în brațe cu două secunde mai mult!
La scurt timp, m-am îmbolnăvit pentru prima dată de COVID. Când eu am ieșit din carantină, el era deja internat de urgență. La fiecare vizită, asistentele m-au oprit la ușă și nu l-am mai revăzut niciodată în viață.
Tratamentul lui părea să meargă bine. Urma să fie externat. Într-o după-amiază însorită de primăvară, eram pe drum spre spital, să-i duc vitamine și alte lucruri, când m-a sunat mama. Fusese la el dimineață, doar pe ea o lăsau să intre. Petrecuseră câteva ore împreună.
Plângea. Medicul o anunțase telefonic: tata se stinsese. Inima lui cedase.
Nu am mai mers la spital. Nu mai avea sens. Am făcut cale întoarsă și am fugit la Gara de Nord. Am luat primul tren spre mama. Ea avea mai mare nevoie de mine. Am plâns în gară, pe peron, în tren… Dar Gara de Nord era acolo, ca o prietenă veche, una care știe să-ți țină durerea, să-ți suporte neliniștea.
Acum, în prezent, când vine vremea frumoasă și mama ne vizitează, tot cu trenul vine. Iar noi o așteptăm în Gara de Nord.
E locul în care dorul se transformă, de fiecare dată, în bucuria revederii. Gara de Nord e din nou veselie, glume, îmbrățisări calde.
„Locuri bântuite” de iubirile și durerile noastre. De oamenii care au trecut pe acolo și au lăsat în urmă ceva din ei. Locuri în care noi ne întoarcem, fizic sau cu gândul, iar și iar, pentru că acolo încă îi mai găsim pe toți, măcar pentru o clipă.
Voi aveți un loc „bântuit”? Un loc care nu e niciodată doar un loc, pentru că acolo încă trăiesc oameni și momente din viața voastră?
