În fața mea, la casa de marcat, un băiețel curios, de vreo șapte-opt ani, împreună cu mama lui.
Așază amândoi produsele pe bandă. Mama mai aruncă o privire pe listă, iar băiețelul începe să exploreze rafturile din jur. Casiera scanează produsele, calmă. Copilul e atras de o enciclopedie cu animale, o scoate din cutia plină cu cărți puse la vânzare, răsfoiește două pagini concentrat, apoi o trântește pe bandă și spune:
- Te rooog, putem, mami? O vreau, te roog!
Casiera zâmbește admirativ. Eu la fel. Parcă gândim același lucru: ce copil minunat, să aleagă o carte dintre atâtea dulciuri și nimicuri colorate.
Mama se uită în portofel, tace, apoi întreabă încet casiera:
- Cât este?
- Treizeci și cinci de lei…
Tăcere.
- O scoatem?, întreabă casiera.
Mama:
- Da… adică nu. Cartea o lăsăm, scoatem asta.
Și îi dă înapoi casierei o mască de păr deja scanată.
Pentru că așa sunt mamele: renunță fără ezitare la câte ceva pentru ele, ca să le rămână copiilor aripile nefrânte și bucuria din ochi.
P.S. Știu deja la ce vă gândiți. Nu, nu a acceptat nicicum.
